Valeriu Cristea
Această „timiditate” (etichetă populară aproximativă aplicată cam la întîmplare unor aspecte psihice și de comportament ce nu coincid în mod obligatoriu), în realitate o lipsă de îndrăzneală în plan social (căci altfel nu sînt din cale afară de fricos), o incapacitate de manifestare publică mi-au adus multe necazuri în viață. Necazuri așteptate, previzibile, firești. Surpriza a fost de a observa că defectul de care sufăr poate stîrni uneori, pe lîngă ironie și dispreț, antipatie și chiar ură. De a vedea că timiditatea (să rămînem la această denumire mult prea încetățenită) indispune, irită pe netimizi.
Ca și cum le-ar aminti de ceva; de ceva stingheritor – poate de propria lor timiditate, de mult dispărută fără urmă. Or, această dispariție totală, această eliminare radicală a unei trăsături proprii, într-o măsură sau alta, la o vîrstă sau alta, firii umane în general, nu poate fi – o simt ei înșiși, cei păgubiți de ea – un semn bun. În prezența celor care nu „strigă”, cei care „strigă”, prea tare și prea des, și fără nici o constrîngere, în agora ca la ei acasă, înțeleg că ceva nu e în regulă în cazul lor. Se întîmplă ceea ce li se întîmplă femeilor îndrăznețe în prezența bărbaților timizi. Redevin, într-un fel, timide, pentru că timiditatea acelora, nelalocul ei, le reamintește cam pe unde le-ar fi locul, cui i-ar sta mult mai bine cu ea. Realizează că au pierdut, că li s-a înstrăinat un apanaj, un privilegiu prețios. Tot astfel netimizii agresivi realizează în prezența timizilor că le lipsește cu totul ceva esențial, că de fapt sînt mutilați (oricît de paradoxal ar părea!). Ajung să se rușineze (tocmai ei, culmea!) de facilitatea voioasă cu care li s-a evaporat complet timiditatea, de parcă nici n-ar fi fost. Demonstrînd, prin exemplul lor, că nu e deloc bine cînd ea absentează, netimizii agresivi reabilitează, fără voie, timiditatea, transformînd-o dintr-un defect într-o calitate și reamintindu-ne ceea ce este cu adevărat: un defect-calitate sau o calitate-defect.
–-
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
