Alina Neagoe 
– Bună seara, Gheorghe! îi răspunse coana Filomița, mai mult ghicindu-i salutul și înțelegându-i, cum nici el nu credea, mai bine, fâstâceala, pentru că altele erau cele pe care cucoana le aprecia la el. Ce bine că ai adus și băiatul cu tine, stă să plouă și chiar îmi era teamă că nu are cine să care fânul la uscat, sub șopron!
Fără să aștepte un alt îndemn, cei doi urniră, pe rând, cu opintele, carele cu fân lângă șopru, luară fiecare câte o furcă și, cu gesturi absolut simetrice, proptiră întâi dinții furcilor în pământ și coada în capul pieptului, scuipară cu nădejde în podul palmelor, după care fânul proaspăt, amestecat cu flori mărunțele, se lăsă scărmănat și purtat prin răcoarea ușoară a serii, ce dădea să iasă încetișor de sub boarea clocită a zilei.
Fânul suspina răsuflându-și dogoarea sub furci, nimeni nu scotea vreo vorbă, iar în scârțâitul cozilor de lemn liniștea curții părea să se scalde, ușurată de strășnicia și statornicia ce izvorau din mâinile celor doi, precum apa în matcă. Stătea să plouă și, în timp ce muncea, Gheorghe se întreba, ca și în alte dăți, ce probleme va fi având lumea, prin alte părți, că aci, cea mai mare grijă era ploaia; păi, da, pentru că dacă ploua, se făcea porumbul și grâul, aveau ce mânca, dar dacă nu ploua… Doamne, ferește! Apoi nici prea multă ploaie nu era bună, de câte ori ploua peste măsură ieșea Oltul din albie, peste pământurile oamenilor și pe cine să te superi, pe Dumnezeu?
E, pe cine, pe Ion al Stanii, ăl fără Dumnezeu, pe cine altcineva, că din toate șapte zile câte erau în săptămână, el tot a șaptea, duminica, se găsea să muncească pe brânci, cu capul gol, parcă dinadins.
– Bă, Ioane, bă, te vede Dumnezeu! săreau muierile cu gura pe el, în fiecare duminică, dimineața, când li se întâlneau drumurile la crucile de la troiță. Unde te duci tu, în Sfânta Duminică, și cu noaptea în cap, lumea pleacă la biserică și pe tine te găsi vrednicia?Încai să fi așteptat până după prânz, să apuce popa să iasă din biserică!
– Fugi, fa, d-acilea, Sfânta Varvara care ești! le ocăra Ion. Nu mai pot eu de Dumnezeul vostru și El de mine, ptiu, că proaste mai sunteți! Auzirăți voi pe careva că a stat de vorbă, așa, ca de la om la om, cu Dumnezeu și să-i fi spus din gura Lui ”bă, Gheorghe, Stane, Ioane, Eu sunt stăpânul tău și e poruncă mare să nu mai muncești duminica sau să faci cutare și cutare”? Bă, proaste sunteți! Veni vreunul de pe lumea ailaltă să se vaiete că fură necopți ori trecuți cu coptul colacii de-i dădurăți de pomană la toate putorile din sat?
– Aoleu, își făceau cruce femeile, ai să mori trăznit!
– Păi, d-aia nu vrea, mă, să ne mai plouă (sau să se oprească ploaia, după cum era cazul), concluzionase țața Firuța, d-aia!
După care, Ion al Stanii, de necaz și văzându-se încolțit, tot ca să-și bată joc de muieri, cu care n-o scotea la capăt, își făcea o cruce anapoda și improviza pe loc un scurt dialog cu Dumnezeu, bulbucându-și ochii către cer :
”-Plouă, Doamne, și fii bun!
-Nu, `tu-le muma-n cur,
Că ziceau că nu sunt bun!”
– Ptiu, ferească Sfântul, spurcatule, ai să mori ca nelumea, să vedem pe unde are să-ți iasă sufletul, că pe afurisita de gură, nu crez! se stropșea țața Firuța, una dintre credincioasele de frunte ale comunei, timp în care nu contenea făcându-și cruci mari, în spatele cărora se refugia ca-ntr-un adăpost, de frică să nu se lipească răul, ce molipsise sufletul lui Ion, de ea.
