O întâmplare adevărată

Nu e bine să-ţi faci prea repede o idee despre un om. Şi, mai ales, luându-te după aparenţe.

Când doamna trecută cam de multişor de prima tinereţe s-a aşezat lângă mine pe bancheta vagonului de clasa a doua, m-am cufundat osten­tativ în lectură, ca nu cumva să-i dea prin cap să mă ţină de vorbă. Am privit-o, totuşi, cu coada ochiului şi pot zice că mi-a displăcut. Fără motiv, mai curând instinctiv. Şi nu ea, de fapt, mi-a dis­plăcut, ci genul pe care îl întruchipa. Cum spu­neam, o doamnă în jur de patruzeci şi cinci de ani; mare, puternică şi oarecum „vulgară”, sau, mai exact, fără spiritualitate; volubilă, degajată, limbută; corpul, straşnic comprimat de un deux-­pièces maroniu, fără linie, părul, proaspăt coafat, un dinte de aur, vizibil la fiecare zâmbet. În mai puţin de zece minute a legat conversaţie cu toţi pasagerii din compartiment, cu excepţia mea, care citeam îndârjit. Nu m-am putut totuşi împie­dica să aflu că o însoţea în Capitală pe fiica ei, care urma să dea examen de admitere la facul­tate, că încercase, fără succes, să reţină cameră la un hotel, aşa că acum mergeau la noroc, dar spera să nu fie puse în situaţia de a apela la rude, căci ştiţi şi dumneavoastră cum este, oricât de amabile ar fi respectivele rude, au şi ele greutăţi, sigur, noi am vrea să contribuim, dar e delicat fiind la mijloc o soră a soţului… A, ne este înda­torată, să vedeţi, când au trecut o dată pe la noi prin S., ea a avut un accident idiot şi a trebuit să se opereze pe loc, şi cine a stat două săptămâni zilnic, la capul ei în spital, hrănind-o cu linguriţa şi spălând-o, dar n-aş vrea să intru în aceste deta­lii… Vai, ce frumoasă jachetă aveţi, dragă doamnă, cine v-a lucrat-o, a, chiar dumneavoastră, extra­ordinar, şi eu am învăţat, ştiţi, am apucat un an la o şcoală de meserii, asta înainte de reforma din ’48, da, din ’48, cum să nu ştiu anul, sunt jurist şi m-am ocupat aproape douăzeci de ani de pro­blemele de învăţământ, nu, n-are importanţă, o funcţie oarecare, la consiliu, ştiţi, birocraţie, am în cap numai articole de lege şi date, cu memoria mea, sunt o arhivă, ha, ha… Şi, la acest râs tonic, întoarse capul spre mine, arătându-mi dintele stră­lucitor… Hotărât lucru, femeia îmi plăcea şi mai puţin decât în prima clipă, aşa că am ieşit pe culoar să fumez o ţigară.

Când am revenit, după un timp, discuţia lânce­zea. Viitoarea studentă privea pe geam, doamna bătrână cu jacheta de lână moţăia, bărbatul din faţa mea dezlega cuvinte încrucişate şi aşa mai departe. Mi-am dat seama numaidecât că sunt o pradă facilă pentru apetitul de conversaţie al juristei cu probleme de învăţământ şi am înşfăcat cartea, fără să ezit, dar şi fără mari speranţe. Femeia de lângă mine şi-a aruncat ochii pe copertă, aşa că a trebuit s-o las să descifreze titlul. Şi apoi să-i ascult turuiala. Puteţi citi în tren? Cum adică din obligaţie? Ce obligaţie e asta, o carte se citeşte de plăcere şi când îţi permit treburile. Casă, apro­vizionare, câmpul muncii. Mă rog, eu nu prea mai citesc, o femeie nu e un bărbat. În tinereţe mă pasionau romanele de dragoste. Fac şi multe drumuri la Bucureşti, dar uite, nu cred că aş putea citi în tren. Foiala asta mă inervează. Îmi distruge atenţia. Acum, ce să zic, nu mai sunt la curent. Cine e autorul romanului, n-am auzit de el. Un romancier român contemporan? Cam de vârsta noastră? Ei, nu, sunteţi mai tânăr ca mine. Tinereţea mea s-a dus, s-a dus… Să vă povestesc o întâmplare, care m-a întors pe dos…

Asta-mi lipsea! Doamna se răsucise cu tot corpul spre mine şi părea pusă pe povestit. Am lăsat cartea pe genunchi şi m-am pregătit, resem­nat, s-o ascult. Trebuie să recunosc că nu sunt un amator de întâmplări adevărate, prefer ficţiunile, şi nici nu găsesc că trenul e ocazia cea mai nimerită pentru a cunoaşte viaţa oamenilor, afară de cazul când lucrurile se petrec ca în Sonata Kreutzer a lui Tolstoi, dar unde întâlneşti în reali­tate un ucigaş al soţiei sale şi încă dispus să se confeseze, asta presupunând că tribunalul l-a achitat? Cât mi s-au perindat prin cap aceste reticenţe, doamna începuse să povestească, şi, vrând-nevrând, i-am ascultat istorisirea, chiar dacă începutul mi-a scăpat.

…Prin dreptul Ministerului Învăţământului, trece pe lângă mine un bărbat, îmbrăcat militar, pe o motocicletă cu ataş… Am observat ca mă salută şi am dat şi eu din cap. Ce să vă spun, am avut impresia că e fratele meu, deşi nu ştiam că are o motocicletă şi nici pe femeia care se afla în ataş n-o cunoşteam. Nu mă aşteptam să-l întâl­nesc în Bucureşti, el stă într-un oraş din Moldova. Bărbatul opreşte ceva mai încolo motocicleta şi, descălecând, vine într-un suflet spre mine, care mă oprisem. Foarte bucuros, cu o faţă luminoasă, cu braţele larg deschise, îmi strigă de departe „Livia! Livia!“ Pe mine mă cheamă într-adevăr Livia, dar bărbatul nu era fratele meu şi nici nu ştiam cine poate fi. Pur şi simplu nu-mi aminteam să-l fi cunoscut vreodată. Vă daţi seama, ce deli­cată situaţie. I-am cam retezat elanul spunându-i că-mi pare rău, dar nu cred că sunt Livia pe care o strigă el, deşi nu pot nega că mă numesc aşa. Îl văd deodată întristându-se, ca de o neînţelegere, şi lăsând braţele să-i cadă. E surprins, dar încă amuzat. „Va să zică, Livia, tu ţi-ai uitat prietenii din copilărie. Eu, în schimb, deşi nu te-am văzut de atâta amar de ani, te-am recunoscut imediat, după mers.“

(Trag cu ochiul la femeia deloc tânără şi cor­polentă de lângă mine şi nu pricep cum mersul ei, probabil greoi, legănat, de azi ar mai putea stârni imaginea gracilă a fetişcanei care va fi fost pe la 15-16 ani. Femeia îmi citeşte în ochi nedu­merirea.)

Arătam, sigur, altfel acum treizeci de ani. Eram foarte slabă, ca fiica mea acum, şi se spunea că am cel mai frumos mers din lume. Ha, ha. Dar să nu pierd şirul. Bărbatul din faţa mea nu se lasă „Nu-ţi aminteşti de fraţii A.?“ În secunda aceea mi-am amintit într-adevăr de cei doi fraţi A., care stăteau pe strada noastră, aşa că am pus o între­bare prostească, de fapt, mi-a scăpat, cum se zice: „Dar tu care din ei eşti, Ricu sau Sâvu?“ Abia acum militarul de pe motocicletă e decep­ţionat, teribil de decepţionat. „Cum, Livia, eu te recunosc pe tine dintr-o privire şi tu mă întrebi pe mine dacă sunt Ricu sau Sâvu!“ Se uită la mine cu tristeţe şi adaugă: „N-am să-ţi spun care din ei sunt. Pentru mine acum nu mai are nici o impor­tanţă că tu n-ai să ştii niciodată dacă sunt Ricu sau Sâvu“. Mă salută şi pleacă.

Ce credeţi, când s-a urcat pe motocicleta aia a lui şi a pornit-o, am început să plâng ca o proastă pe stradă (Şi, aşa incultă cum pare, deşi nu lipsită de experienţa vieţii, are deodată o expresie memorabilă.): Mi-am dat seama că eu, atunci, în clipa aia nenorocită, mi-am făcut praf copilăria. (Tace din nou şi reia pe alt ton.) Mai târziu, l-am căutat pe un alt prieten al meu din S., cu care păstrasem legătura şi am încercat să scot de la el care din fraţii A. era militarul de pe motocicletă. „Uite ce-am păţit“, i-am zis de cum am intrat pe uşă. „Ajută-mă să mă lămuresc.“ „Ştiu ce ţi s-a întâmplat, mi-a răspuns el, fără să mă asculte, dar nu-ţi pot spune cine e. Imediat după întâlnirea voastră, a fost pe la mine şi mi-a relatat scena. Era, nu exagerez, complet distrus. M-a conjurat să nu-ţi spun niciodată care dintre fraţi este.“ Am plâns, l-am rugat ca pe Dumnezeu, nimic n-am scos de la el.

(Altă tăcere. Eu însumi tac mâlc.)

Gafa pe care am făcut-o cu prietenul meu din copilărie m-a costat multe nopţi de nesomn. Nici până azi nu ştiu dacă a fost Ricu sau Sâvu. Şi culmea e că, gândindu-mă la ei, mai pe urmă, mi-am amintit că nici nu semănau. Deloc, deloc nu semănau. Unul era brunet, altul spălăcit. Prie­tenul la care m-am dus să descurc iţele mi-a spus zilele trecute că unul din fraţi a murit între timp. Dar tot nu ştiu care. Destinul mi l-a scos în cale pe o stradă din Bucureşti, când începusem să nu mai fiu tânără, ca să mă încerce. Şi eu n-am trecut încercarea. Ce mai pot să fac acum decât să mă gândesc toată viaţa la acest eşec al meu?

M-am uitat mai atent la femeia de lângă mine, care era aproape îmbujorată de emoţia povestirii (şi a descoperirii pe care i-o prilejuise) şi m-am întrebat cât de mult o fi iubit-o acel Rică sau Sâvu al ei dacă n-a uitat-o după treizeci de ani şi a recunoscut-o din viteza motocicletei, după mers. M-am întrebat şi unde îşi găsea ea cuvintele, ca să-mi relateze întâlnirea, căci ele nu mai erau câtuşi de puţin acelea care îmi atrăseseră atenţia asupra ei la început, când discuta cu tovarăşii de compartiment. Nu mi se mai părea nici incultă, nici vulgară. Avea pe faţă o lumină ciudată, aproape spirituală. Am ieşit, din nou, pe culoar ca să reflectez mai bine la toată istoria.

Când m-am înapoiat, am găsit-o pe Livia antre­nată într-o conversaţie animată cu femeia cu jachetă frumoasă de vis-à-vis: „Îmi place grozav rochiile de lână…“ M-am simţit lovit în ureche de înspăimântătorul dezacord şi n-am mai înţeles nimic, dar absolut nimic.

(1986)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: suceavanews.ro)