Mereu voios și atoateștiutor

MARIETA RĂDOI MIHĂIȚĂ. Este greu de înţeles ce anume din poezia Mariei Rădoi Mihăiţă i-a plăcut lui D.R. Popescu, făcându-l să scrie cu toată gravitatea: „Eul poetic pare că se află într-o continuă redefinire şi renovare interioară.” Probabil de la renovarea interioară, în spaţiul cărţii a rămas un fel de moloz poetic, lipsit de valoare literară: „Spiriduşul meu posedat/ e mai mic decât un cotlet de viţel,/…/ de când s-a mutat la mine în casă.// S-a cuibărit în prelata stomacului/ încălzit la caloriferul intestinelor” etc.

JOHNNY RĂDUCANU. În muzica de jazz a fost ceea ce a fost Nichita Stănescu în poezie: un improvizator genial, un maestru de ceremonii căruia îi plăcea şi să se joace, un artist autoritar, dar şi un clovn. Avea şi talent literar, judecând după replicile scânteietoare pe care le risipea în viaţa de fiecare zi. Publicistica sa, reprodusă selectiv în volumul intitulat Ţara lui Johnny, nu se ridică la nivelul creaţiei orale a autorului, fiind lipsită de farmecul inspiraţiei instantanee. Totuşi, este trăznit-simpatică şi se citeşte cu plăcere: „Nu ştiu, dar eu, dacă aş avea o putere, aş închiria România toată, pentru 100 de ani, americanilor.”

CORNEL REGMAN. Pe uşa poetului Aurel Rău, pe vremea când era redactor-şef la Steaua, s-a scris la un moment dat „Nu intraţi, Aurel Rău!” Era doar un joc de cuvinte. Pe uşa lui Cornel Regman s-ar fi putut scrie cu îndreptăţire „Nu intraţi, critic rău!”. Cornel Regman a fost, într-adevăr, un asemenea critic. Comentariile sale se citeau, tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul său, de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrument critic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşa cum erau încercate pe vremuri monedele pentru a se constata dacă sunt de aur sau doar poleite cu aur.

NICOLAE ROTARU. Autor prolific (a publicat până în prezent peste 40 de cărți), proteic şi superficial. Mereu voios şi atoateştiutor, el se pronunţă cu dezinvoltură în cele mai complicate probleme (morale, politice, filosofice şi literare), povesteşte întâmplări vesele, din viaţa sa şi a altora, face glume (de obicei, ieftine). Nu duce lipsă de inventivitate, de spirit ludic şi nici chiar de umor. Îi lipseşte doar bunul-gust.

VIACESLAV RUSSU. Poet talentat, tandru şi mefistofelic, grav şi clovnesc, care îl ia mereu surprindere pe cititor, pălmuindu-l, de exemplu, după ce i-a dat de înţeles că îşi apropie mâna de obrazul ca să îl mângâie. Nu va cunoaște, probabil, niciodată gloria.

MIHAIL SADOVEANU. N-a trăit puţin, ca să îl considerăm un personaj tragic şi să-i citim opera cu pietate. N-a scris o singură carte, ca să o considerăm un fel de Biblie. N-a fost sărac, ca să ne înduioşăm şi să-i privim cărţile cu bunăvoinţă. N-a fost nedreptăţit în timpul vieţii, ca să ne simţim obligaţi să-i facem dreptate post-mortem. Şi totuşi, farmecul scrisului său răzbate prin ceea ce îi este nefavorabil şi ajunge mereu la noi, aşa cum iese soarele maiestuos din nori, ca happy-end al oricărei furtuni. Unele imagini din proza sa au o frumuseţe literară stupefiantă, care le face să pară desprinse din poezia lui Eminescu. „Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice” etc.

MIRCEA SĂNDULESCU. După ce i-a sedus pe cititorii din România (cu Victorie clandestină, 1977, Tratat despre oaspeţi, 1979, Placebo, 1983, Intermediarul, 1983 – romane nebuloase, dar pline de forţă, de o verbiozitate captivantă, ca romanele lui Nicolae Breban), Mircea Săndulescu i-a abandonat, plecând definitiv în America. El a revenit, asemenea muşchetarilor, „după douăzeci de ani”, cu o traducere a unui roman de-al său scris în engleză, în SUA (şi, probabil, nepublicat acolo), Evadări şi zădărnicii. Plin de întâmplări senzaționale, ca un film american de acțiune, acest roman nu duce la nimic, deşi creează mereu impresia că va avea un deznodământ care îl va face semnificativ

ADRIAN SCHIOP. Ca prozator, Adrian Schiop mizează prea mult pe un limbaj golănesc, crezând în mod greșit că folosindu-l îi uimește pe cititori și atrage atenția asupra lui. În realitate, nu uimește pe nimeni, pentru că în nenumărate romane, cărți de versuri, filme și spectacole de teatru de azi se folosește același limbaj. Adrian Schiop se află în situația – amuzantă – a unui exhibiționist care și-ar arunca emfatic-provocator hainele de pe el fără să observe că se află pe o plajă de nudiști.

TATIANA SLAMA-CAZACU. Specialistă în psiholingvistică şi autoarea unor memorii deloc anoste, s-a hazardat să scrie şi povestiri poliţiste, de un umor macabru. Genul nu o prinde pe autoare, care n-are destul umor şi alunecă inevitabil în macabrul propriu-zis, cum se întâmplă în naraţiunea în care este vorba de cadavrul unei femei ascuns într-un butoi cu fructe puse la fermentat. Este uimitor ce idei terifiante pot să-i treacă prin cap unei doamne distinse.

FLORENTIN SMARANDACHE. Autorul (matematician român stabilit în SUA) pretinde că a creat un nou curent literar, „paradoxismul”, pe care îl menţionează entuziast, ca o mare realizare, în cv-ul său. Are şi numeroşi adepţi devotaţi, situaţi, ca şi el, în afara adevăratei literaturi. În realitate, însă, versurile sale sunt rezultatul unei gimnastici lingvistice hazardate. Lipsit de bun-gust, Florentin Smarandache vrea să fie original, dar nu reuşeşte decât să fie strident, vrea să epateze, dar nu reuşeşte decât să provoace zâmbete ironice.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

Desen de Linu