Christian Crăciun 
În zori, Șeherezada tace. Odată cu primul semn că noaptea a obosit și ziua e pe aproape. Dincolo de ușă, călăul șomer adoarme fără speranță, sprijinit în bardă. Fecioarele cetății, care au înflorit peste noapte, se pregătesc să-și împrăștie floarea și aromele. Sultanul a plecat deja la război. Ea se trezește totdeauna singură, într-un labirint de încăperi față de care nu există Afară. Șeherezada este un personaj eminamente nocturn. Legat de flacără și de misterul din jurul ei. Și în Hanu Ancuței, la fel, poveștile se încheie la al treilea cântat al cocoșilor. Povestind, Șeherezada inversează sensul morții și al vieții. Sau descoperă sensul lor cel adevărat, inaparent. Ca să trăiască, bobul trebuie să moară. Ca să trăiască, povestitorul se zidește în poveste. Distrugând „realitatea” (cuvânt mincinos ambiguu) prin instituirea poveștii ca adevărată realitate trans-temporală, transformă claritatea diurnului în nemărginirea epică a nopții. Când tace Șeherezada, se nasc muritorii.
Povestea se zidește diurn și se povestește nocturn. Fapta se mută în cuvânt la adăpostul misterului care o îmbogățește. Claritatea nu poate fi povestită. Nu știm ce face Șeherezada în timpul zilei. Sigur nu bovarizează. Șeherezada este exact antiteza Doamnei Bovary. Tocmai pentru că nu fantazează, ci povestește. Nu stă melancolizând la fereastră în așteptarea Alesului. Ci construiește (verb recurent, obligatoriu de asociat poveștii, prin care totul se întemeiază, vine la lumină în vederea Temeiului) așa cum se cuvine, înțelepțește, sub amenințarea Sfârșitului diurn. Cum spune Jean Claude Carrière, Narcis nu povestește. Povestea presupune un soi de generozitate seminală care face lumea să rodească. Șeherezada este un fel de Cioran feminin, à rebours, vorbind torențial cu luciditatea-călău în eternă așteptare răbdătoare la ușă. Bovarismul este blocajul imaginarului în simplă închipuire, specific modernismului burghez. Șeherezada este în centrul unui ritual sacru în care totul capătă această învestire, de la simpla vorbă la eros. Văzut de modernitate ca un scop, în sine, poate chiar Scopul, Fericirea majusculate, (termenul „fericire”, mi-e teamă, lipsă de-a lungul nopților povestite de fiica vizirului) erosul este aici un simplu mijloc, una dintre căile de accedere, exprimare a sacrului. De aceea sunt greu de găsit ediții necenzurate ale Nopților. Acestea sunt povești deloc pentru copii. Ele nu presupun inocența ba, dimpotrivă, rafinamentul crepuscular. Dușmanul Madamei Bovary este plictisul modern (rutina, repetiția, monotonia), favoritul ei Noul, construit imaginar după modele psihologice și sociologice (de)formatoare. Aici seamănă cu un Don Quijote feminin. Dușmanul Șeherezadei este mult mai redutabil: Timpul. Fiind metafizic, nu i se poate răspunde decât cu o armă pe măsură, construind o strategie a amânării și o pluralitate de universuri echivalente și interșanjabile. Sunt cele două elemente fundamentale ale Epicului. Exact prin asta se poate traduce el teoretic: „amânare controlată” a deznodământului și acceptarea unei realități ontologic multiple. Ca orice „om tradițional”, Șeherezada nu are psihologie, are mituri în structura genetică. Structură indestructibilă în fragilitatea ei pur feminină. Povestind, ea nu numai că își salvează viața la modul simplist biologic, își salvează un trecut imemorial, viețile, al căror capăt este. Șeherezada nu este decât un „homer” anonim sub numele căruia se adună toate poveștile veacului acestuia. Și, în felul acesta, timpul capătă altă structură, altă consistență. Ceea ce numim didactic „rama” poveștii nu este altceva decât concentrarea energetică a unei infinități de povești.
Dimineața, Șeherezada tace. Deocamdată pericolul a trecut, poate coborî garda. De fapt, povestea este totdeauna despre moarte. Viața nu este, în fond, decât o amânare mereu provizorie a morții. Iar povestea o metodă infailibilă și eficientă a acestei celebrări a provizoriului. Povestea ei este despre moarte, dragoste, mister. Când tace, Șeherezada nu dispare, ci se pregătește. E ca luna, știm că e undeva „pe partea cealaltă a lumii” chiar și când soarele e la amiază. Ea se refugiază pe timpul zilei într-un intermundiu pe care un mare specialist în spiritualitatea de care ține Șeherezada îl numește imaginal. Mi se pare că teoria literară ar avea foarte mult de câștigat dacă s-ar apropia de un asemenea concept. Din păcate, teoria literară este numai despre literatură. Adică despre insuficient. Imaginalul nu este imaginație bezmetică, obsedată de nou, este un teritoriu intermediar unde imaginile au existență ontologic reală. Imaginile din acest intermundus nu sunt născociri, au o motivație significativă perfectă. Șeherezada nu fabulează, ci mută existența mai aproape de îngeri. De aici lipsa ei de încrâncenare, nu scoate stiletul să-l ucidă în somn pe imprudentul ucigaș de fecioare. Dimpotrivă, îi furnizează Marele Tratat de Nemurire care este Povestea.
Se crede că, povestind, Șeherezada își salvează viața, prelungind un provizorat la urma urmei insuportabil. În realitate, ea salvează viața sultanului, proiectând-o într-un orizont nebănuit de el până atunci. Animal de pradă, ea vede numai noaptea. „În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă”. Să percepem Ziua ca timp al tăcerii. De fapt, cuvântul cheie din fraza care încheie poveștile este „sfioasă”. Aidoma bufniței la lumină sau albatrosului pe corabia marinarilor beți, Șeherezada la lumina zilei este discretă, vulnerabilă, „sfioasă”. Noaptea este îndrăzneață, conduce. Povestirea este a stăpânului, a demiurgului. Povestind, ești în condiția celui care făurește, prelucrează o materie care, în sine, este neutră valoric. „Viața mea e un roman” nu e numai o formulă de naivitate burgheză. E o recunoaștere involuntară a faptului că numai povestea este creatoare de sens. E un interesant paradox: atât povestea, cât și tăcerea sunt legate de ideea de înțelepciune. Povestea ca parabolă este un adevărat precipitat alchimic de înțelepciune. Iar tăcerea, în infinitatea conținută de înțelesuri, este chiar una dintre probele supreme ale liniștirii sinelui. Formula lui Andrei Pleșu, „adevărul ca poveste” vorbește despre o cale regală de a sur-prinde înțelesurile și de a le transmite în fertila lor ambiguitate polisemantică. Fără a le sărăci cu nimic prin reducere la binarisme existențiale de tip sau – sau. Povestind, eliberezi și te eliberezi. Iarba fiarelor din poveste care sparge orice zăvoare este povestea însăși. Sunt culturi pentru care povestea este instrumentul principal al cunoașterii, zenul sau sufismul sunt exemplele cele mai la îndemână. Nepreocupată de originalitate, ci numai de blitzul înțelesului, povestea este de fapt una singură, spartă de zeci de mii de nopți ale milioanelor de existențe umane.
Citez iar din Carièrre: „O pildă persană străveche îl înfățișează pe povestaș stând singur pe țărmul oceanului, pe o stâncă. Spune poveste după poveste, abia trăgându-și răsuflarea și bând din când în când un pahar cu apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar autorul necunoscut adaugă: – Dacă într-o bună zi povestașul tace ori este nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul”. Oceanul este intim legat de poveste; ni se dă a înțelege în parabola persană că, nepovestit, el nici nu există, sau că se va revolta în moduri inimaginabile. Povestea înseamnă Ordine, căci ea rostește legătura dintre început și sfârșit, lumea însăși începe din clipa în care este povestită: „la început….”. Descriind hanul Ancuței, cea de acum și mai ales cea de odinioară, povestașul spune că avea zidurile groase „de ici până colea”. Nici o altă indicație. Această intempestivă vizualizare este secretul poveștii. E modul (in)direct de a ne învăța să vedem invizibilul. Povestea e totdeauna despre alt tărâm. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) avem adesea spații extrem de precis cartografiate. Doar că timpul trans-figurează spațiul. Altfel spus, face din spațiu o figură a textului. De ce este importantă povestea? Atât de importantă încât un filozof „reducționist” (în sensul că pentru el totul era filozofie) cum era Noica spunea că nu este filozofie cea care nu poate fi povestită. Și a și povestit extraordinar câteva sisteme, dintre cele mai improbabil „naratizabile”. Pentru că ea aduce în centru persoana povestașului. Ghem, suveică, meliță, război, spată… vocabularul textului, adică al țesăturii este vocabularul narațiunii. Compusă, cum zicea poetul, din noduri și semne. Compatrioții Șeherezadei zburau pe covor, adică pe țesătură, pe text. De aceea dinspre acolo ne vin poveștile.
„În zilele acelea”, cum se spune la Fapte, este re-facerea timpului. Viața Șeherezadei este dedicată altor ceasuri, are o altă ordine a timpului decât cea profană. Zilele poveștii sunt zile liturgice, care încep la apus și se termină în zori. Povestea este, probabil, forma atavică de îmblânzire a nopții, de evadare din spațiul terorizant în care pândește Dușmanul. Puterea fabulatorie este puterea de a evada și de aici funcția cathartică a poveștii. Ea are un ritm, și cititorul de azi al poveștilor clasice tocmai acest ritm secret îl apreciază. Logica faptei eficiente îi este străină. Întrebat cum vrea să fie purtat de către fermecatul său cal, cu viteza vântului sau a gândului, Harap Alb răspunde, conform acestei înțelepciuni a non-eficienței, că preferă viteza vântului. Deși „teleportarea” instantanee l-ar fi scutit de toate necazurile. Dar povestea nu înseamnă scutirea de încercări, ci completarea lor. Șeherezada își trăiește nopțile sub semnul securii, e o binară (diurn-nocturn) căci Șeherezada c’est moi! Totdeauna. Asta spune fiecare povestaș, povestind… Povestea ramă a Șeherezadei este una despre spațiul închis-deschis, spațiul benefic-malefic, despre libertatea câștigată din interior. Rătăcind din poveste în poveste, Șeherezada se îndepărtează de camera nupțială, rămânând permanent în Centru, care este locul povestitorului. În cercul de lumină al focului. Ni se spune în Povestirile hasidice redate de Buber că un rabin susținea ceva de genul: există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, dar totuși există un loc unde acel ceva e de găsit. Spre acel loc ne poartă poveștile Șeherezadei, ele au o dublă funcțiune, mai întâi ne trezesc dorul după acel locus amoenus poate nebănuit până atunci (sultanul oricum nu-l bănuia), apoi ne poartă pe mii de căi-povești spre el, fără să ajungem – evident – niciodată. Centrul acestui labirint care este palatul sultanului o transformă pe Șeherezada într-un personaj de o eclatantă ambiguitate: este, simultan, monstrul splendid din centrul labirintului, dar și salvatoare Ariadnă, deținătoare a Firului (epic). Și ea știe (Șeherezada este unul dintre marile personaje Știutoare ale literaturii universale) perfect să-și folosească întreaga forță a acestei ambiguități pentru a (ne) descoperi (sensul tranzitiv al verbului) Viața. Da, povestea este sinonimă cu viața. Și fraza trebuie citită ad litteram, nu ca o metaforă.
«„În loc să spui savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ți spun o poveste”», tranșează decisiv chestiunea, într-o singură frază, Andrei Pleșu. Pentru că, la finalul oricărei bune povești, stă un adevăr. Sau la temelia ei. De aceea toate miturile sunt mituri ale în-temeierii. Ele nu despart, distrugător, înțelesurile de comunicare. Actul comunicării este înțelesul însuși, în spornica (de la spori, o panspermie a poveștii despre care se poate scrie separat un eseu) sa redundanță. Cum sunt zilele Șeherezadei? Probabil, ca în poemul cunoscut: „pustii ca niște stepe”. „Iar nopțile de-un farmec sfânt, ce nu-l mai pot pricepe”. De aceea, dimineața, Șeherezada trece pe lângă călău, fără ca măcar acesta s-o vadă. Ea a murit odată cu ultima poveste a nopții precedente. Și va reînvia odată cu prima poveste a viitoarei nopți. „Și a fost seară, și a fost dimineață”. Și este poveste…
(din volumul ISOGRAFII, ed. Eikon, 2013)
