Adriana Ungureanu 
Așa cum mărturiseam și altă dată, o rubrică economică dintr-o revistă de cultură se întreține greu, din păcate nu-mi pot permite să scriu orice simt sau îmi trece prin cap, un subiect la întâmplare care îmi stârnește interesul, întrucât economia solicită ideea sau evenimentul momentului, la nivel național sau internațional. Spre exemplu, când redactez acest articol, lumea se pregătește să iasă în stradă, pentru nemulțumirile acumulate, pe foarte bună dreptate. Să mai vin și eu acum să scriu despre cât de rău o duce România din punct de vedere economic, ar însemna să nu aduc nimic nou sub soare. Ar fi păcat să-mi irosesc șansa de a fi citită și să nu le spun oamenilor că încă mai sunt lucruri de făcut, că nu avem doar universitari plagiatori, ci și oameni cu bun simț, care gândesc, trag semnale de alarmă, nu așteaptă ca răul să se întâmple, pentru ca apoi să-și etaleze cu multă detașare capacitatea de analiză.
Ideea acestui articol nu-mi aparține, doar modul ei de a prezenta-o „pe înțelesul tuturor” mă frământă de ceva timp, fiind preluată dintr-un articol științific (a se vedea link-ul de mai jos) prezentat de către un coleg de-al meu de la Fundația Română pentru Inteligența Afacerii, domnul profesor universitar doctor Silvius Stanciu de la Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați, la o conferință organizată de noi în acest an la Academia Română din Iași. Cum am citit articolul respectiv, mi-am dat seama că o cercetare academică poate fi de folos mediului de afaceri și, vă mărturisesc sincer, rareori se întâmplă astfel de minuni, mai ales că articolul vizează produsele tradiționale alimentare și realizează un paralelism obiectiv între realitatea europeană și cea națională, reflectând o situație deloc în favoarea noastră, dar aducându-ne totuși speranțe că există progrese și în special îndemnul că sunt foarte multe de făcut pentru a ne proteja și mai ales a ne remarca, afirmând chiar că există șansa unui avantaj competitiv în fața concurenței puternice.
Produsele tradiționale sunt definite în articol prin oferta diversificată de produse alimentare care sunt create după anumite rețete asociate unui loc anume, marcat prin tradiții, istorie și particularități ale comunităților din acel loc. Cercetare arată că la nivel european se face distincție între noțiunea de ”origine” (oraș, sat, comună) și ”arie geografică ” (o zonă extinsă – județ sau chiar mai multe județe încorporate într-o regiune).
Produsele tradiționale se deosebesc de produsele convenționale prin modul în care sunt procesate, dar și prin cantitatea produsă, cele din urmă fiind rezultatul unei industrii puternic ancorate la globalizare, dependente de aditivi, cu o largă răspândire geografică.
Măsurile întreprinse la nivel european încurajează micii producători din toate țările UE să se dezvolte și în ultimii ani au determinat o creștere semnificativă a mărcilor înregistrate, ceea ce implică o intensificare a concurenței pe acest segment de piață.
Cercetarea se bazează pe informații obținute de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, de la Comisia Europeană și după o prelucrare a acestora prin metodologii specifice care urmăresc să identifice concentrația teritorială a mărcilor românești susține că acestea au o reprezentare infimă la nivel european. Din păcate, țara noastră are în momentul de față doar trei mărci de produse tradiționale înregistrate la nivel european, din cele peste 700 înregistrate oficial în România. Cele mai multe produse tradiționale existente la ora actuală provin din doar câteva regiuni (Brașov, Maramureș, Alba, Argeș, Satu Mare, toate aceste județe cumulând jumătate din mărcile tradiționale românești), majoritatea fiind înregistrate începând cu 2015.
Șansa de dezvoltare a micilor producători generează un efect de progres general al zonelor rurale din care aceștia provin, iar numărul mare de înregistrări din anul 2015 denotă o conștientizare a producătorilor de a se proteja, cel puțin în țara lor.
Mesajul cercetării este că acest gen de activitate (de fabricare a produselor tradiționale) ar putea reprezenta un avantaj strategic al țării noastre, neexploatat în prezent suficient de către producătorii locali, care trebuie mai întâi să treacă prin furcile caudine ale legislației naționale și apoi să capete recunoaștere europeană.
Directiva europeană (1151/2012) urmărește creșterea calității produselor alimentare (tradiționale și industriale, deopotrivă) și asigurarea unei oferte diversificate de produse în condițiile unei concurențe loiale. Cum toți producătorii sunt vizați, pentru a acoperi cererea, aceștia trebuie să depună eforturi pentru a-i determina pe consumatori să conștientizeze caracteristicile produselor lor. Implementarea unor sisteme care să certifice originalitatea și calitatea produselor tradiționale influențează pozitiv economia unor zone, aducând venituri suplimentare celor care le produc, astfel, directiva mai sus menționată face referire la etichetarea produselor, prin care producătorii specifică pe lângă caracteristicile de fabricație și zona de unde provine produsul, protejându-și astfel proprietatea intelectuală. Dezavantajul etichetării uniforme pentru toate produsele face cu greu distincția dintre un produs tradițional și altul de masă.
Directiva europeană definește „protecția originii” precum și „protecția indicației geografice”, iar accesul la aceste informații se face direct de pe site-ul Comisiei Europene. În acest sens a fost creat un sistem de calitate care să fie aplicat doar în cazul produselor tradiționale și care se regăsește în Registrul de Garantare a Produselor Tradiționale. Astfel, UE susține producătorii de produse tradiționale, prin campanii de marketing și informare a consumatorilor. Singura condiție este ca mărcile produselor respective să fie înregistrate la nivel european, măsură prin care se garantează protecția intelectuală la nivelul tuturor țărilor UE.
Datele la nivel de 2017 arată că există un număr de 1388 produse tradiționale protejate la nivel european, iar dintre acestea doar trei sunt românești: ”Salam de Sibiu”, ”Magiun de Topoloveni”, ”Telemea de Ibănești”. Alte două mărci își așteaptă înregistrarea: Crapul Afumat din Țara Bârsei și Cârnații de Pleșcoi.
Problema înregistrării la nivel național (de România) ca producător de produse tradiționale este relativ recentă (din noiembrie 2013) și se face distincția între noțiunea de ”produs tradițional” dintr-o anumită zonă și ”produs realizat prin rețetă românească” (rețeta trebuie să provină dintr-o anumită zonă și să aibă o vechime atestată oficial de peste 30 de ani – statistic sunt bine reprezentate județele Prahova, Sibiu, Bistrița Năsăud, Botoșani, Mureș și Suceava).
Cercetarea evidențiază progrese în ceea ce privește alinierea legislativă la nivel național și european, precum și în certificarea unor producători locali. Ideea principală este că România dispune de un potențial evident în acest domeniu și este păcat să nu-l conștientizeze și mai ales să-l valorifice.
Ca să devină totul realizabil, corelez mesajul cercetării cu realitatea zilei în care scriu acest articol: ne-ar trebui acel guvern capabil să impulsioneze acest proces, prin măsuri legislative care să demonstreze bunăvoință și mai ales respect pentru producătorul român de produse tradiționale. Din păcate, cei care ne conduc cu atâta cerbicie nu au cunoscut vreodată puterea cuvintelor ”Made in Romania”.
Link util: http://cmj.seaopenresearch.eu/volume-xix.html
