Horia Gârbea 
Reflectînd mai mult, Camil Primăritul găsi o soluţie, ce îl făcu să zîmbească, de a scăpa de cei doi musafiri, pedepsindu-i totodată.
– Să vedem ce se poate face în asemenea caz. Cum putem aloca fonduri de la noi pentru proiectul dumneavoastră. Ştiţi, eu nu sînt contabil şi nici jurist, nu pot să decid de unul singur. Avem aici două doamne care sigur că vor găsi o dezlegare.
Ivan Cosma răsuflă şi el uşurat. Ce fusese mai greu trecuse. În general, dacă nu era aruncat afară după primele zece minute, şansele lui de a face rost de ce îşi dorea erau destul de mari. Iacint surîdea şi el cam forţat. Auzind cuvîntul “doamne”, rostit la plural, nu se îndoia că va fi nevoie de serviciile lui eroto-culturale.
Gazda îşi chemă seretara şi-i porunci să le convoace deîndată pe cele două pacoste: consiliera sferică şi numita puterii, cea vertical dezvoltată. Sorbi apoi lung şi liniştit din cafea ignorînd mutra de chitră nătîngă şi îngrijorată pe care o făcea mîna sa dreaptă. Ştia că biata femeie începea practic să plîngă ori de cîte ori avea de-a face simultan cu perechea asasină. Dar ce-i mai păsa?!
În cîteva minute, chematele intrară pline de zel.
Consiliera care răspundea la prenumele demenţial şi compus de Alina-Aluniţa se rostogolea într-adevăr ca o alună răscoaptă. În urma ei, jurista prefecturii, numită banal şi cucernic Ana, căuta să-şi facă pasul cît mai mai mărunt, dar tot părea pe catalige, parcă era musca ţeţe-n două beţe.
Aluniţa făcu feţe-feţe şi prinse să transpire văzînd figurile care umpleau biroul şefului său. Era o admiratoare pătimaşă a lui Cosma şi a lui Manoil în care vedea arhanghelii teatrului românesc şi mondial. Începu să asude, mai ales între coapse, cînd Cosma în virtutea apartenenţei ei discutabile la lumea teatrală, că se mai zăriseră pe la premiere, o pupă confratern pe obraji. Înghiontit, Iacint urmase pilda.
Cum nu putea încăpea discriminare între aleasa poporului şi proptita de guvern, girafa scheletică avu parte de acelaşi tratament. Iacint o ajunse mulţumitor, dar Cosma trebui să se salte binişor pe vîrfuri şi s-o aplece spre sine cu îndoitura cotului. Măcar lungana mirosea a Coty, în timp ce Aluniţa era înveşmîntată doar în parfumul propriei emoţii. Primarele îşi rîdea în barbă şi ar fi vrut să-şi facă singur cu ochiul.
Urmă o discuţie nu atît lungă, cît confuză. Aluniţa cea rotofeie era de părere să se dea de îndată fonduri nelimitate pentru viitoarea producţie. Cea care va înfige un ţăruş imposibil de ocolit în istoria teatrului nostru şi va rămîne de pomină peste veac. Dacă ar fi fost după ea, în carenţă de parale, ar fi trebuit scoase la mezat scaunele şi mesele din primărie, numai să aibă genialul buget pentru măreţia anunţată. Iar gîndul că, la premieră, va fi prima care-l va putea strînge în braţele-i scurte pe Iacint Manoil ca să-l felicite, îi strecura şocuri din bulbul rahidian pînă în vanga curului după o lege de variaţie sinusoidală.
De-ar fi fost de capul ei, ar fi pornit cu pantahuza prin tîrg să adune leu cu leu pentru creaţia teatrală nemăsurată ce va să vie, s-ar fi vîndut ieftin în Gara de Nord tuturor navetiştilor, ar fi consimţit – şi încă cum!- la sex oral vărsînd venitul, fie şi după impozitare, în contul deşert al teatrului unde domnea, mai presus cu îngerii, Cosma.
Dimpotrivă, muceniţa Ana, nu din impuls de contradicţie, deşi era şi asta, cît din respectul religios faţă de litera legii, al cărei spirit nu-l pricepea oricum, ridica dificultăţi. Apoi dînsa nu vedea în Cosma şi Manoil decît doi inşi oarecare, nişte justiţiabili, nişte persoane fizice, iar în “Străbunul Dromichetes”, ce-i mîna în luptă, o persoană juridică. Ea la teatru nu fusese decît o dată, dusă cu şcoala în clasa a IV-a. Văzuse o piesă pe care şi-o amintea destul de bine, printre articole de lege. Era vorba de un cocoşel, jucat de o divă blondă, numai craci, pe care profesorii veniţi cu clasele o priveau salivînd. Această orătanie nu asculta sfaturile bune şi era cît p-aci să fie halită de un vulpoi parşiv. Dar un urs şi parcă şi un cotoi cu coada jumulită de multiple reprezentaţii salvau galinaceea. Cum rolul ursului era jucat de secretarul de partid al teatrului, el deţinea halca principală încît pînă şi pruncii spectatori se mirau de ce o piesă intituată “Cocoşelul” are ca protagonist un ditamai plantigrat.
Deşi mică pe atunci, Ana n-avea imaginaţie. Era, încă de pe atunci, peste măsură de înaltă şi de serioasă. I se părea ridicol ca nişte oameni în toată firea să se îmbrace în combinezoane de blană, să mormăie şi să miaune educativ.
A doua oară cînd era să ajungă într-un teatru, fusese în primul an de facultate. Un june coleg, care nu avea cum să-şi rezolve acneea, o poftise la un spectacol cu gîndul că poate-poate. Era spre vară şi viitoarea juristă îşi pusese o fustă scurtă că, la o adică, se gîndise şi ea la oarece. Emoţionată, venise mai devreme şi se preumbla prin Grădina Icoanei, aşteptînd să vină ora ferice. Astfel, cum nu era nici măruntă, nenorocitul care o chemase o văzuse de departe şi, zărindu-i grisinele, fugise pur şi simplu, înainte ca ea să-l fi observat. Nici bărzoaia nu mai intrase în sală, că nu piesă îi trebuia ei!
Fiecare idee avansată de rivală era contrată destul de fin dar eficient de jurista scheletică. Nu o făcea atît din rea-credinţă, cît din grija de a nu cotraveni vreunui articolaş de lege sau ordonanţă. Mai era şi micul orgoliu care creştea precum cozonacul la nevoie: să nu-şi închipuie ăştia cu arta că sînt de capul lor, că ei scapă legilor obşteşti. Nimeni, în para mă-sii, nu e mai presus de lege, fie ea şi a lui Arhimede.
În caz de necesitate, dacă ar fi fost un ordin de sus, orice prevedere, cît de drastică, ar fi putut să fie călcată în picioare fără ca ei să i se ceară măcar părerea. Acum însă, sub ochii fericiţi şi aparent inexpresivi ai lui Deleanu, ce din sadism nu se băga, precum zeii care vor să-i piardă pe muritori, războiul se ducea din greu.
Marele tartor teatral, sluga sa histrionică Iacint şi Aluniţa, deşi erau numeric superiori, şi încă în proporţie de trei la una, nu aveau decît argumente emoţionale, înfierbîntări şi emisii de interjecţii amestecate cu salivă. Cu spatele la perete, la propriu şi la figurat, zidita mitică îşi apăra printre cărămizi mitul jertfei pentru justiţie. Vrăjmașii ar fi băgat-o între rosturile cimentate, dar primăria, zidire veche, nu-şi desfăcea murul s-o soarbă întru înălţarea creaţiei plănuite de ei. Făptura sa plată, o ajuta pe juristă care, din înălţimea turnului personal, azvîrlea smoala încinsă a alineatelor în capul asediatorilor. Ei puteau să-i facă orice, lui Iacint îi venise chiar ideea să-i înfigă un şpiţ de miliţian la ţurloi. Un singur lucru era imposibil: s-o tragă de legislaţie sau de ţîţe. Aici n-aveau de ce s-o apuce!
Singur, Camil Deleanu, surîdea ca un Budha, uitat de ceilaţi şi ridicat la contemplaţie. El numai savura priveliştea din Nirvana lui capitonată. Se simţea răzbunat pentru o bună parte dintre reprezentaţiile tetrale la care asistase.
Luptînd umăr la umăr, solicitanţii şi aliata lor, scăldată în sudoarea fervorii sau invers, ar fi sfîrşit prin a o dovedi pe struţocămilă. Aceasta, abilă, simţind că zeiţa înfrîngerii îi dă ocoale tot mai strînse, se pregăti să aplice tehnica pămîntlui pîrjolit. Avea să cedeze acum, în principiu şi din gură, iar cînd hîrtiile vor fi înaintate la nivel celest, să bage strîmba direct la etajul deciziei.
Atunci păru că printre nouri s-a fost deschis o poartă. Prin ea intră sfios, dar demn şi mai teatral decît slujitorii prezenţi ai artei, cabalinul consilier Motancea.
