Gabriel Chifu 
Când alerg eu, mai aleargă cineva împreună cu mine. Nu mă înșel, mai aleargă. Cineva sau ceva dinlăuntrul meu, ce ar părea că face parte din mine însumi: e inima, e sufletul, o voce imaterială, un duh, un omuleț, un îngeraș cât o vrabie, ce e?…
Însă făptura asta (sau boarea asta…), deși s-ar zice că e făcută să fie lăuntrică, n-aleargă cu aceeași viteză ca mine, mereu mi-o ia înainte și chiar iese din pieptul meu cu nerăbdare.
Eu gâfâi bătrânicios, leneș și mă pierde pe drum omulețul interior, îngerașul zgribulit, mă rog, înaripatul ăsta sau ce va fi fiind, fără el rămân gol, ca o bisericuță din care au plecat toți credincioșii, ca o portocală din care s-a scos miezul, ca o lume fără soare, ca un fluviu fără apă ori, și mai și, ca o cutie de conserve închisă ermetic și fără nimic în ea.
Stai, mă, îngere, nălucă, așteaptă-mă, strig, să fim și noi în rândul lumii, rămâi unde ți-e locul, înăuntru, nu mă lăsa cu ochii-n soare, să fiu armură fără cavaler, unde fugi, de ce nu m-aștepți?!
Da, da, aleargă mai repede decât mine și nici nu ne potrivim, din ce în ce mai des o apucă în altă direcție și-mi dă impresia că abia așteaptă un motiv ca să-și ia tălpășița, în mine nu se simte deloc în largul său.
Îl chinuiesc? Poate. Îl duc prin tot felul de paturi străine, închide ochii stânjenit, oripilat când vede pe unde umblu și ce fac, îl port prin mahalale, maghernițe, cotloane, bombe, spelunci, îl oblig să se târască, îl noroiesc, pe el care e atras de înălțimi. Ce ai, mă, sclifositule, mă rățoiesc la el ridicol și mahmur, nu-ți place vinul meu, e tulbure și acru, nu-ți place femeia mea, nu-i simți focul din carne, ce nu-ți convine?!
Nu catadicsește să-mi răspundă și nici nu se sinchisește de enervarea mea, mă sfidează, merge mai repede decât mine, aleargă mai repede decât mine și nu mă pot ține după el, asta e limpede, se îndreaptă spre înălțimi, în văzduh e ca acasă, știe că eu mă dau în vânt după ținuturile scunde, nămoloase, mlăștinoase, întunecate și-și bate joc, mă umilește neîncetat, el e sus, se uită cum mă scufund încet, încet și râde de mine: pare un prinț cu tâmplele în nori și eu, poalele hainei lui, trena care mătură mocirla, băltoacele, pare un dirijabil ce plutește sublim și eu, sacul greu cu nisip legat de el cu funii, oho, dar o să mă răzbun, a mea va fi izbânda, o să-l trag în jos de n-o să se vadă, o să i se înfunde și lui odată cu mine.
