Jurnal, XXVIII

Jurnalul meu devine, încet-încet, locul unde nu se întâmplă nimic. Şi ce ar trebui să se întâmple? Nu mă interesează decât traseul, mişcările din ordinea interioară a lucrurilor, felul în care plutesc norii dar şi oamenii pe oglinda joasă a cerului.

19 noiembrie.Cât de frumos e scris, în anii din urmă, jurnalul lui Julien Green. Am închis cu mult regret această carte, Plăcerea de a te povesti ţie însuţi, un compendiu al jurnalului propriu zis. Aş fi vrut să continue. Un scepticism blând, mântuit. Ritmul acesta profund şi calm al înţelepciunii. „Nu trebuie să ne încredem în ceţurile aurite ale memorie”, spune. Poate pentru că memoria e adeseori infidelă, augmentativă sau partizană. Memoria e prea afectuoasă cu noi înşine. Ce intensitate în imaginea aceasta, a ceţurilor aurite. Recunoşti un artist tocmai prin acest har inimitabil de a prinde răsuflarea lumii într-o expresie suverană, într-un haiku.

„Deschid o carte după alta şi le închid la loc cu sentimentul irealităţii lor” (21 august 1973). M-am trezit dimineaţa aceasta cu sentimentul că sufletul nostru are alte vârste decât cele biologice, că poate pendula natural şi uşor între copilărie şi bătrâneţe, aşa cum soarele luminează feţele opuse ale pământului.

„Cu toţii ne naştem îndrăgostiţi la nebunie de noi înşine”, spune J.G. Este şi nu este aşa. Mă gândesc la mama, care nu e îndrăgostită la nebunie de ea însăşi, ci de noi. Mereu s-a lăsat pe ea într-un plan secund, în penumbră, cu blândeţe şi dragoste.

Făcea parte dintre acei bărbaţi lângă care femeile învaţă un fel resemnat şi calm de nefericire. Strâns în sine ca un muşchi cald de scoică în cochilia de sidef, el era un bărbat ascuns, slab, diform şi tăcut. Şi atunci ele învăţau să se multiplice, devenind corpuri din ce în ce mai pure, devenind mame, surori, perdele albe la ferestrele spitalelor, camarade, gospodine strecurându-se dezinvolt printre tarabele din piaţă, marile orologii din gări, cameriste, mătuşi, amante, jocuri de copii în praful selenar al verii, coridoare de piatră, răcoroase, prin care sufletul lui tăcut şi fragmentat de bărbat putea rătăci până târziu.

26 noiembrie. „Jurnalul unui necunoscut nu-i o lectură atrăgătoare”. Îi dau dreptate lui Matei Călinescu. Trebuie să-i dau dreptate. Câte jurnale singure, şi care stau în picioare astfel, ştim? Peste jurnalul slab al unei personalităţi suntem înclinaţi să trecem mai uşor (cel al lui M.P., de exemplu, va sta mereu în umbra cărţilor sale, aproape lipsit de semnificaţie literară). Jurnalul e obligat, dacă vrea să fie semnificativ, să urmeze operei sau vieţii (Renard, Gide, Drieu, la Rochelle). E acel ultim sertar, o oglindă pe care o dezveleşti la sfârşit. Dar are nevoie să fie în prealabil confirmat, susţinut de viaţă sau operă, să fie recomandat. Jurnalul singur are şanse doar ca ficţiune, dar atunci încalcă regula (clauza) autenticităţii şi nu mai e jurnal. Sau are şanse dacă te numeşti Samuel Pepys sau Amiel.

Lipsit de o filosofie (Steinhardt, de exemplu – deşi jurnalul său e un jurnal recuperat, reconstruit), de un fir narativ (Stendhal), de şarm stilistic (Renard, Radu Petrescu, I.D.Sîrbu) jurnalul unui necunoscut nu ar fi decât un act egotic oarecare.

„Jurnalele publicate te invită, implicit, să te uiţi prin gaura cheii: îţi potriveşti ochiul şi adeseori nu vezi nimic, sau doar lucruri pe care le-ai fi putut vedea şi altfel. Dar chiar banalitatea, văzută prin gaura cheii, poate căpăta un sens particular, o dimensiune aparte, o putere sugestivă de care e de obicei lipsită.” (M.C.)

„Patruzeci de ani şi-n suflet aceeaşi adolescenţă amară: am trecut prin tot soiul de situaţii, dar felul meu de a fi şi a reacţiona a rămas acelaşi. Anii mei nu se adună, ci fug, se risipesc, iar fiinţa mea adâncă e la fel de vulnerabilă ca la douăzeci de ani. Nu mă pot împiedica să cred că atâta vreme cât îmi resimt vârsta ca pe-o abstracţie, totul e bine.” (Matei Călinescu, Un fel de jurnal). E jurnalul unui exil. Jurnalul e un exil.

„O mare cucerire interioară e indiferenţa faţă de mine însumi – un soi de ataraxie în centrul fiinţei” (M.C.)

„Un jurnal poate fi o cârjă cu ajutorul căreia înaintezi încet-încet, cu atenţia concentrată asupra fiecărui pas nesemnificativ, în golul timpului”. Interesant spus, dar nu consimt. Nu resimt golul timpului, vidul. M-am ferit de tentaţia indiferenţei. Pentru mine jurnalul e o gimnastică de dimineaţă, o dezmorţire a încheieturilor – cum zicea V W – o încercare de a recupera, atât cât e, valoarea unei zile pierdute, de a o revizita. Închei lectura jurnalului pe la 7. E unul din cele mai bune pe care le-am citit vreodată. Îmi aminteşte de Lucian Raicu, de L.C., de M.Z. – ale căror jurnale nu le am aici şi pe care le-aş mai frunzări uneori. Matei Călinescu e înmormântat la Severin. Degeaba am scris astă vară în presa locală. Niciun ecou. Pentru ei autorul „Vieţii şi opiniilor lui Zacharias Lichter” …poate cu una două excepţii pe care le ştiu. E trist pentru un oraş să nu-şi mai poată recunoaşte – pentru că e tulburat, necăjit, acaparat de apatie – reperele culturale.

2 decembrie. Iarna a venit la fix, mi-a zis, ieri, un taximetrist. Chiar că la fix.

9 decembrie. Jurnalul mă obligă în fiecare dimineață la un mic exercițiu de luciditate. Spun luciditate, nu sinceritate. Sinceritatea nu mi se pare o virtute. Adeseori a fi sincer nu înseamnă decât să fii stupid şi cinic şi grăbit. Pe de altă parte nici nesinceritatea nu e o virtute. Jurnalul meu nu e deloc unul sincer. E mai degrabă un jurnal de… interior. Mă bucur că, inspectându-i paginile, nu descopăr decât rareori referiri la persoane, că nu expun pe nimeni (în caz că mor şi rămâne succesiunea de notaţii banale, observaţii atmosferice, de stare, infantilităţi, edulcoraţii, melancolii oarecare; m-ar deranja lipsa lui de ţinută stilistică, de unitate, faptul că nu ar sta în picioare singur, ca Text – de asta am poate şi obsesia redactării lui, de teama că-mi poate supravieţui în forma aceasta).

Prin jurnal nu fac decât să îmi ridic privirile şi în oglindă să dau de mine. Sunt nevoit să mă văd.

Într-un fel jurnalul e doar exerciţiul meu de automângâiere. Felul în care încerc să mă adun, regăsesc şi educ. Încep să-i înţeleg pe cei care nu voiau ca jurnalul să le supravieţuiască. La ce bun?