Dana Heuberger 
… o să-mi spui, nu tot jeli. Ce-a fost a fost, știi bine. O, da, dar uneori mă năucește practica asta a sentimentelor nepoftite care se năpustesc fără jenă și-mi imobilizează teoria, anihilând-o.
Astăzi ar fi fost ziua lui tata. Ar fi de prisos să îi laud amintirea, au făcut-o mulţi alţii, iar reperele lui sunt în mine şi, urmându-le, mă tot străduiesc să fiu mai bună. Ar fi inutil să-ți scriu despre sfâşieri, țipete mute, revolte fără sens şi vieţuirea ca în transă, teleghidată, de după pierderea cuiva drag. Mai ales că de câtăva vreme m-am apucat cu hotărâre să îmi trăiesc viaţa orientându-mă după câştiguri (imateriale), nu după pierderi. Aşa că, zi de zi (şi cu atât mai mult azi), surâd recunoscătoare gândindu-mă la privilegiul de a îi fi fost copil. Îi plăceau Maria Tănase şi Ciuleandra. Iar mie, zâmbetul lui stingher din faţa vreunei efuziuni prea zgomotoase de-ale mele care îi spărgea sobrietatea, punându-l în încurcătură.
Nu ți se întâmplă și ție ca, atunci când ai mai multă nevoie, să îți apară pe neașteptate în față o frază, o idee, sau chiar o melodie care să îți legitimeze o trăire? Ca și când radioul te-ar aștepta tocmai pe tine ca să difuzeze cântecul acela cu paloșe și fulgere în loc de note și cuvinte. Ca și când cartea asta te-ar întâmpina nerăbdătoare numai pe tine, ca să îți reveleze exact pasajul potrivit. Poate că ea, cartea, e condiționată de reacțiile tale, poate că faptul că tu, dintre toți, rezonezi cu ideea aceea atât de bine descrisă acolo, îi dă temeiul de a exista de care are atâta nevoie. Și dacă gândurile altora, care te bântuie, ți s-au ivit în cale pentru că nu se putea să fie altfel? Pentru că trebuiau să te influențeze? Nu fi fatalistă, îmi vei replica, sper că nu crezi în misticism, revelații și flăcări violet. Ei bine, nu. Dezvăluirile astrelor și ale zațului de cafea sunt din altă poveste. La fel și flăcările mistice, creaționiste sau politice, de orice culoare ar fi ele. Cu toate astea, mi-e teamă că îi putem influența cu adevărat doar pe aceia care sunt predispuși să se lase convinși de ideile și principiile noastre, pe cei care ne seamănă structural. Și am trăit atâtea coincidențe în ultima vreme, încât am ajuns să cred (extrem de plat și previzibil) că nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Și dac-ar fi adevărat și-am fi cu toții simple marionete într-o Lume a Ideilor, de ce n-ar exista, în ceea ce nu putem cuprinde și înțelege, un fond principal al gândurilor, din care nouă ne sunt accesibile doar acelea pe care suntem capabili să le descifrăm și să le asimilăm măcar parțial? În momente potrivite, cu cuvinte potrivite. Prea mult S.F., vei spune, știu.
Și totuși, de ce îmi afirmă cu atâta insistență, tocmai azi, până și Javier Marías (ale cărui rânduri le găsesc extrem de proaspete și necesare – btw, merită să le descoperi și tu, dacă încă n-ai făcut-o), că morții (aceia pe care i-am cunoscut atunci când trăiau) ajung să reprezinte jumătate din viața noastră? Ei bine, tata mai locuiește în partea mea cea bună și îmi supervizează încă, din fericire, cele mai agitate reacții. Ocupând colțul de suflet care-mi e imuabil, cu grijă să nu deranjeze, ca întotdeauna (și zâmbindu-mi în gând, puțin stingher, ca de obicei). Și, știi, atunci când nici măcar amintirea cuvintelor lui nu mă poate trage suficient de tare de mânecă, din cauza impulsului meu prea violent și stringent de a aranja acum, nu mâine, lucrurile, impuls ce nu mai ține cont de forțe de frecare și argumente înțelepte, mă pun singură la colț (după ce se mai stinge lava…), ajustându-mi de dragul lui măcar interiorul pe care (am impresia că) îl pot controla. Cu gândul la ceea ce, cu discreție și hotărâre, mi-ar fi spus. Din fericire, nu mă populează alte suflete vechi în afară de cel al tatei, iar amintirea lui, deși încearcă să mă salveze în momente de criză, nu domnește peste jumătate din viața mea. Dar dacă extindem noțiunea și-i încadrăm la morți pe toți aceia care au contat la un moment dat pentru noi, uneori într-o manieră pe care o credeam esențială, și s-au îndepărtat definitiv mai apoi? Pe cei față de care declarăm că ne-au murit sentimentele, pe aceia care (o afirmăm cu tărie) nu mai contează. Până și vidul, mi s-a spus, e plin de reziduuri. De ce n-ar fi la fel și inima noastră? Oare dacă o persoană a fost cu adevărat importantă pentru tine și, din motive mai mult sau mai puțin relevante, te hotărăști să o ștergi de pe listă, nu rămân urme? E moartă-vie acolo, înăuntru, și, deși o declari pierdută, amintirea ei îți poate condiționa acțiunile. Chiar și negând tot ceea ce ați gândit și trăit împreună, înseamnă că ții cont, fără să vrei, de faptul că ființa aceea a fost odată (ca niciodată) neașteptat de aproape de tine. Ce diferență e între un zombi care te bântuie pozitiv și unul care o face negativ, creându-ți contrareacții? Eu zic că niciuna. Dacă e în tine, cu sau fără voia ta, chiar și un ciob din ceea ce construiserăți împreună, ce mai contează ce crezi despre el? Așa că, socotind astfel, e posibil să ajung până și eu la o jumătate de viață bântuită, ca în paginile lui Marías.
Și tu? Cum stai cu fantomele personale? Dar cu realitatea? Ai citit, desigur, despre experimentele acelea cu particulele care trec ordonate și cuminți prin fantele predestinate lor, atunci când le privim, iar când nu o facem, o iau razna și ajung acolo unde logica ne spune că n-ar trebui să fie. Dacă, așa cum afirmă noile descoperiri ale fizicii, realitatea devine alta în momentele în care se simte observată, ba chiar răspunde așteptărilor privitorului, cum interacționează ea cu cei care ne bântuie fără să vrem? Cine pe cine determină? Și care dintre privitori contează, atunci când sunt mai mulți? Ce e adevărat și ce e virtual? Și pe ce cale o ia realitatea, atunci când dormim?
