Adolescent, adică nici mic, nici mare

Adolescenții sunt ca lăuzele. Recunosc, nu mai știu unde-am citit asta, dar m-a pus pe gânduri. Omul care-a spus-o se referea la sensibilitate, la vulnerabilitate. Zicea că două perioade de maximă vulnerabilitate – ambele datorate războiului hormonal – au oamenii în viață: adolescența și lăuzia. Asta mă face să cred că tocmai mamele adolescenților ar trebui să fie mult mai înțelegătoare cu ei, pentru că toate au fost lăuze. Am fost și eu, acum 16 ani. Și, da, mi-a fost foarte greu în primele două-trei săptămâni. Emoțional îmi era greu, un fel de greu pe care nu-l mai experimentasem niciodată. Când auzeam telefonul, îmi țâșneau lacrimile, când suna cineva la ușă, la fel. Firul soneriei a fost tăiat atunci, iar telefonul fix a fost scos din priză. Mobilul a fost dat pe modul silențios. Încet-încet, mi-am revenit, dar nu uit cât eram de copleșită și că nu înțelegeam cum de sunetele alea mă tulbură atât de tare și nici de ce. Mi se părea că sunt o frunză-n vânt, o frunză mare care are grijă de o frunză mai mică, cu nevoi multe și continue. Eram o frunză foarte speriată și cel mai rău îmi făcea că nu știam când și dacă sensibilitatea asta se va termina, dacă nu cumva voi rămâne cu sechele, dacă nu voi deveni disfuncțională. În fiecare zi, vedeam că sunt în stare să am grijă de copil, fiecare alăptat, schimbat, adormit de copil mă făceau să prind încredere în mine. A fost scurtă și foarte intensă perioada de maximă vulnerabilitate. N-o s-o uit niciodată fiindcă niciodată nu m-am simțit mai în aer ca atunci.

Adolescență n-am avut. Adică nu mi-am manifestat tulburările de dispoziție în niciun fel explicit. Doar m-am îmbolnăvit și, împreună cu ai mei, am început să luăm drumul doctorilor și spitalelor. Un singur om și-a dat seama că eu sparg în mine tot ce simt și de-aia îmi e atât de rău, că tulburarea mea fizică e funcțională, nu organică. Era un văr de-al mamei, un medic neurolog (care era și psihiatru), la care am ajuns fiindcă îmi amorțeau buzele, pomeții, mâinile și picioarele. Îl chema Cristian Cambrea și-a fost unul dintre puținii oameni din orașul meu care a stat în Piața Universității în 1990. Nu cunosc niciun om din orașul meu care să-l fi înțeles atunci și, în consecință, aprobat. Asta nu înseamnă că n-a existat, am zis doar că nu cunosc eu. Cristi a știut să-mi pună întrebările potrivite și-a înțeles că viața mea interioară nu avea aproape nicio legătură cu cea exterioară. Iar treaba asta mă rupea în două. Senzațional a fost că el și-a dat seama că părinții mei nu sunt pregătiți să fie părinți. Da, aveau un copil de 15 ani, iar ei aveau 38 de ani. Și-atunci, Cristi a vorbit doar cu mine. Lor le-a spus să-mi facă rost de ampule cu Actiphos și să mi le dea, mie mi-a spus că viața mea interioară e minunată, să am încredere în mine, să nu mă mai simt vinovată că exist, să nu-mi mai fie rușine și frică să greșesc, să fac eforturi să greșesc. L-am văzut de două ori, iar a doua oară l-am întrebat dacă am ceva la cap, în sensul de tulburare mentală. „N-ai nici pe dracu’, ești doar prea bogată în tine și ești prea mică, nu știi ce să faci cu bogăția asta.“ Eu am insistat că am ceva stricat la cap, de nu mă pot exterioriza deloc, el mi-a explicat că sunt un geniu al murăturilor. Ce, mă?! „Îți conservi esența, copilule.“ Am plecat foarte dezamăgită că nu sunt nebună, el m-a îmbrățișat în ușă și mi-a zis că n-o să înnebunesc niciodată, dar asta va fi una dintre cele mai mari suferințe ale mele, dacă nu cea mai mare. Că puțini oameni au șansa să-nnebunească, puțini trăiesc izbăvirea asta de durere încă în viață fiind. Cristi a murit astă-vară, am aflat asta acum o lună. Nu i-am mulțumit decât la plecare, atunci. Am înțeles cât de mult a făcut pentru mine foarte târziu.

Foto: Ovidiu Moisin