Primele iubiri

Eu nu mai sunt
E-un cântec tot ce sunt

Versurile de mai sus, semnate de Labiș, sunt citate permanent (rupte din context, în majoritatea cazurilor), acompaniate de altele și altele care-i arată sensibilitatea, talentul, profunzimea. Apoi, invariabil, se vorbește despre moartea lui prematură, teoria conspirației nefiind ocolită.
Așa cum am spus și cu alte ocazii, viața sau crezurile politice ale scriitorilor nu m-au influențat niciodată. Ca urmare, l-am citit și îl citesc pe Labiș, încercând, în același timp, să pătrund dincolo de ceea ce a scris, poate chiar în gândurile lui.
Este foarte comod să decupăm din creațiile lui doar ceea ce ne convine, uitând că el a fost un întreg, cu imperfecțiuni, ca oricare altul. Suntem liniștiți, nu trezim suspiciuni, avem senzația că-i creionăm un portret real de poet imaculat.
Pentru rubrica LITERATURA caut, de obicei, în cărți fragmente pe care le introduc singură pe calculator; dar de multe ori aleg și mediul online, a doua variantă fiind mai comodă, firește. „Primele iubiri” ale lui Nicolae Labiș era opțiunea mea de azi și nu mică mi-a fost uimirea să o găsesc… cenzurată. Apare doar iubirea actuală, omenească, și numai în unele variante răsare și strofa în care spune ceva (vag) despre întâia iubire care-l va ajuta acum să aplice (!) tot ce a învățat. Dar strofele care o descriu sunt eliminate, lăsând cititorul internautic nelămurit. Ei bine, am hotărât s-o difuzăm necenzurată, chiar dacă prima dragoste a fost… Partidul. Naivitatea lui ne va uimi sau ne va enerva. Dar vom avea un portret complet.
Așa a fost Nicolae Labiș. Ne place sau nu.
Lectură plăcută!

***

1.

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi cătră el privirile-şi ţintesc –
Un codru nesfârşit de coarne brune
în care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mişcătoare;
întreagă lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.

Azi sunt îndrăgostit.
E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmandu-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
într-un ameţitor, sonor balans,
în vii vibrează struguri străvezii
-Cristalurile cântecelor grele
-Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

2.
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
îţi va fi şi-atunci păstrată
Urmă paşilor fierbinţi.

Căci fosnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez –
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
încălzi-va din senin
Toate cântecele care
ţie am să ţi le-nchin.

3.
Chiar de-a crescut sub aripile foamei
Şi-au îngrozit-o bombele-n război,
Mozaicată-n vesele stridente,
Copilăria mea era în toi.
Erau tristeţi sensibile, dar scurte,
Punctate de naive bucurii,
Era beţia râsului, deplină
În jocurile noastre de copii.

Sălăşluia în noi o altă lume,
Nelogică, dac-o privim acum,
O lume populată de imagini
Fantastice, cu-ameţitor parfum,
Imagini ce-şi schimbau mereu conturul
Şi ne-ntărtau să le urmăm în vis,
Şi ne-aduceau din bezna nopţii râsul
Sub cerul de amiază, larg deschis.

Priveam cu-ncântatoare simplitate
Viaţa – ca pe-un joc ori ca pe-un rit –
Doar jocurile au până şi ele
Câte-un aspect, mai trist, mai înnegrit;
În joc şi-n rit se naşte pasiunea
Ce se maturizează mai târziu!
Atâta numai, că-ntre noi şi viaţă
Plutea un val de ceaţă, fumuriu.

Războiul se topise. Un popor
Înfometat se agită în ţară.
Vedeam cum pentr-un semn pictat pe zid
Se-njură oamenii şi se omoară.
Tată-mparțea Scânteia prin vecini –
Odată un vecin a vrut să-l taie.
De oftică-n bordeiu-i se strângea
Vădană Melentina, cea bălaie.

Eu presimţeam ceva. O tulburare
Se-adăpostise-n sufletul meu pur.
Încă ţineam un ochi deschis spre jocuri
Şi-un ochi spre frământările din jur.
Când tata se-ntorcea trudit acasă.
Când veşnic cu alţi oameni stă la sfat.
Mie-mi era din când în când ruşine
Că-n timpul asta eu mă joc, mă bat…

Eram neliniştit şi nici eu însumi
Nu-nţelegeam prea bine tot ce sâmt.
Doream să prind a vremii înţelesuri
Întregi în craniul meu atunci prea strâmt.
Cărţi peste cărţi în nopţi sfârâitoare.
Eu răsfoiam cu degete subţiri,
Simţeam un aer nou foşnind în juru-mi,
Eram ca-n preajma unei mari iubiri.

Ea a venit – un vânt de bucurie
Ce mi l-am tălmăcit mult mai târziu,
Un vânt de bucurie mă pătrunse
Când am strigat deodată tare: -Ştiu!
Ştiu pentru ce adesea-i palid tata,
Ştiu ce înseamnă-aceste noi furtuni,
În faţa unui semn pictat pe ziduri,
Ştiu pentru ce vă bateţi, oameni buni!

Viaţă, mi-ai deschis înfăţişarea
Compusă din lumini şi umbre, crud.
Neregulate şi bubuitoare
Pulsările-ţi lăuntrice le-aud.
Şi-n miezul unui ocean de patimi
Azi am văzut mai clar decât oricând
În gloriosu-i car de bătălie
Partidul Comunist înaintând.

Şi ochii mei îndrăgostiţi de dânsul
Cu strălucirea lui mi i-am umplut.
Şi-n oastea lui, transfiguraţi şi mândri,
Pe-ai mei, cei mari şi dragi, i-am cunoscut.
Şi zile-ntregi n-am fost decât lumina
Şi numai fericire eu am fost.
Aşa a început atunci întâia
Iubire-a mea, şi-al vieţii mele rost.

4.
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vraja nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

Iubirea-mi închinată Partidului avuse
De străbătut aceleaşi etape, pe alt plan.
M-a încântat mişcarea mulţimii nesupuse,
Acest aspect măreţ de uragan.

Mari nedreptăţi: belşugul strâmb împărţit, cumplită
Robia de pe-ogoare – le-nţelegeam abia,
Iar El cu fapta – paloş şi vorba – dinamită
Sub ochii-mi le slăbea ori le surpa.

Când alţii plini de spaimă priveau acestea toate,
Pândind ce-o să se-aleagă din acest viu tumult,
Mai ştiu? Şi o bravadă involuntară, poate,
M-a îndemnat să-l îndrăgesc mai mult.

Ştiu, instrinctivă-mi fuse întâia mea pornire –
Visam să smulg vieţii clocotitoare prăzi –
Mă îmbată galopul pe cal, în nesfârşite,
Şi mă-mbătau uralele pe străzi.

Dar s-a-nchegat gândirea în zori de vârstă nouă,
În zori incendiate de-un chin nehotărât.
Când zbori să prinzi ideea cu palmele-amândouă,
Şi-o scapi, şi te frămânţi, şi ţi-i urât…

Nepotolita sete în pragul tinereţii
Îţi mistuie adâncul cu jaru-i amărui.
Dorinţa de-a pătrunde problemele vieţii
Mi-am adăpat-o la izvorul Lui.

Unii mi-au spus – ia seama, e fermecată apa,
Tot ce-i al tău, în tine, de-o bei, îţi va stârpi,
Nu vei mai fi tu însuţi şi deschizaindu-ţi pleoapa
Cu ochi străin, al gloatei, vei privi.

Nesăţios sorbit-am din apa cercetării
Pornite-n zbor pe drumul cel mai înalt şi drept;
Rămas-am eu – cu proprii mei ochi văd largul zării,
Doar inima mi-i mai călită-n piept.

Din fenomene oarbe ce mă-ngrozeau alt’dată,
Am desluşit natura necontenit lucrând,
Materia-n mişcare şi-n forme distilată,
Simetrică privelişte de gând.

Mai multe ca înainte iubind acum pământul
Împădurit cu oameni, am înţeles să-i cer
Adâncă simfonie ce-n codri-o sună vântul,
Nu murmurul copacului stingher.

Eu am văzut cum chipuri impure: sărăcia.
Cu-ntreaga ei povară de certuri şi bătăi,
Dorinţa de avere ce roade omenia
Şi-i tulbură înaltele văpăi,

Se schimbă-n alte chinuri, înalte şi curate;
Îngrijorarea pentru destinul tuturor.
Ori smulgerea din suflet a vechilor păcate,
Nedemne de-acest ev înnoitor.

Când vrei să urci mai slobod ai înnoirii munţi,
I-i dat şi renunţării să-şi aibă-n toate partea;
La pasiuni nedemne ce le-ai nutrit, renunţi
Când vrei ca evul tău să-nfrângă moartea.

Iar disciplina, care te îngrozea cândva,
O iei acum, cu tine, tovarăş de-nălţime,
Precum ideea care în mine clocotea
Se lasă strânsă-n ritmuri şi în rime.

5.
Steaua polară pe cer, departe,
în scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmășite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie – roşie stea –
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dura
în anotimpuri de frig şi căldură,
şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

Nicolae Labiș

(1956)