Constantin Cucoș 
Orice proiect educativ, ca reformă atotcuprinzătoare sau secvenţă a acesteia, are şi o conotaţie politică. Setul de schimbări, sensul acestora, mijloacele de înfăptuire etc. variază de la o echipă ministerială la alta, îmbrăcând şi o aură ideologică. Învăţământul, ca educaţie instituţionalizată, se face în concordanţă cu o politică explicită pe care o vor manifesta cei care ajung la putere, prin jocurile democratice accepate.
Actul de politică educațională se cere a fi secondat, complementat, girat de unul pedagogic, de o expertizare de specialitate, de o definire a sa în cadre strict tehnice. Actul de decizie educaţională, cu toate elementele ce îl predetermină sau predictibile, nu trebuie să fie nici “pur” politic, nici “strict” didactic. Acesta apare ca o joncţiune optimă dintre proiectul politic şi posibilităţile sale de realizare din punct de vedere tehnic. Didacticul acţionează ca o instanţă de remaniere (de validare, chiar de cenzurare, redimensionare, eliminare…) a “visului” politic, a ceea ce se întruchipează la nivelul dezirabilităţii ideologice. Nu orice “închipuire” politică, cu privire la educaţie, poate fi transpusă factual. Nu orice proiect educativ este “primit”, “absorbit” de realitate. Observăm astăzi că foarte mulţi “se pricep” în probleme de educaţie şi că prea mulţi amatori, oportunişti, impostori au invadat spaţiul deciziei educaţionale, fără a avea o competenţă explicită în materie. Să spunem că didacticul, în acest caz, nu emite puncte de vedere; el nu dă, ci remaniază ceea ce este dat (de ideologia dominantă, legitimată şi devenită funcţională în urma alegerilor libere). Didacticul acţionează ca o mână care şterge, corijează, justifică, întemeiază, dă substanţă dorinţei dominante, validată sociologic.
În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi de faptul că proiectul axiologic în materie de educaţie se creionează nu numaidecât din interior, de către “oamenii şcolii”, cu competenţele, dorinţele şi interesele specifice, ci şi din exterior, de către instanţe ce comandă învăţământului ce, cum şi cât trebuie să facă. Exterioritatea alimentează şi prescrie sarcini, scopuri, obiective (pregătirea forței de muncă, legarea teoriei de practică etc.). Din exterior, acestea se pot vedea mai clar. Din interior, însă, lucrurile se pot înfăptui mai bine şi în cunoştinţă de cauză. Interioritatea pune în acord realitatea cu finalitatea, lucrând şi funcţionând pe coordonate de eficiență. A lăsa numai cadrele didactice să decidă în legătură cu propriul câmp de probleme este tot atât de nociv cu a-i lăsa numai pe alţii, din afara sistemului de învăţământ, să hotărască asupra țintelor sau asupra mersului lucrurilor. Şi în această situaţie, ar fi necesară o împletire şi o completare a competenţelor, o conjuncție sporitoare, o potențare sau atenționare reciprocă.
Ce se întâmplă, din acest punct de vedere, cu deciziile şi micro-deciziile ultimelor echipe ministeriale asupra conţinuturilor? În ce măsură schimbările preconizate sunt justificate nu numai ideologic, ci şi pedagogic? În ce grad deciziile luate sunt girate nu numai de politicieni, ci şi de psihopedagogi, de “tehnicienii” educaţiei? Nu cumva se manifestă un dezechilibru între cele două dimensiuni, manifestându-se una în detrimentul sau în contrasens cu cealaltă? Nu ar fi bine ca marile decizii (să le numim „tehnice”) să fie apanajul unor specialişti, experţi, apăraţi de influenţa politică, ce activează în instituții neutre ideologic sau politic? De ce nu se pune un accent pe imunizarea specialistului faţă de „zgura” politică? De ce cohorte de „specialişti” susţin când o parte, când o alta a celor care deţin frâiele puterii? (O paranteză: se pare că actualmente, la nivel de minister/factor de decizie nu există niciun expert psihopedagog: doar ingineri, economiști și alți „oameni” susținuți/trimiși de partid…).
Perimetrul socio-politic poate intra la un moment dat în anomie şi suferinţă, în criză organizaţională sau morală. Învăţământul, în schimb, trebuie să-şi câştige o autonomie funcţională astfel încât acesta să se deruleze în condiţii bune chiar şi atunci când restul palierelor sociale devin instabile, schimbătoare, capricioase. Într-o societate democratică, este firească o anumită mobilitate a structurilor învăţământului sau poziţiilor actorilor ce coordonează acest perimetru. Totuşi, un sistem naţional de instruire nu trebuie să fie vulnerabil prea mult la fluctuaţiile politice, inevitabile uneori, pe care le presupune pluralismul politic. Este ştiut că factorii decizionali importanţi sunt recrutaţi dintre (sau de) cei ce câştigă alegerile politice. Cei care coordonează învăţământul ar trebui să fie oameni de specialitate, pedagogi cu experienţă didactică şi managerială – în primul rând – şi apoi, dacă este cazul, să fie şi oameni politici. La nivelul ministerului se cere a fi asigurată o echipă de tehnicieni (adică profesioniși în ale educației, oameni cu experiență și expertiză, pedagogi), aleşi nu după un algoritm politic, ci după criterii profesioniste. Nu pledăm pentru staticism şi închidere organizaţională, dar un minimum de coerenţă, predictibilitate şi continuitate a tacticilor educative este bine să fie asigurată printr-o relativă stabilitate instituţională şi operaţională. În materie de educaţie naţională nu se admit experimentări, voluntarisme sau aroganţe individuale sau grupale.
Că uneori dezirabilul (politicul) o ia înaintea realului, acest lucru este în parte justificat, prin aceea că idealul trebuie să “împingă” realul să se transforme în direcţia anunţată de idealitate. Întotdeauna idealul trebuie să întreacă realul “cu ceva”. Dar nu prea mult. Întotdeauna proiectul va conţine şi note ireale, dar nu utopice, peste “puterea” realului de a le suporta. Există o “superioritate” şi o preeminenţă a proiectului educaţional faţă de realităţile factuale. De aceea, nu învăţământul trebuie să ia „chipul” societăţii, ci societatea va fi prefigurată şi re-formată în consens cu liniile de forţă ale unui învăţământ situat valoric deasupra limitelor ei. Dar şi această formă de predeterminare este cumva… determinată de ceea ce realitatea este, poate sau trebuie să fie. Cât de sus îi este îngăduit proiectului să urce? Ce distanţă poate lua plăsmuirea ideologică faţă de constrângerile didactice? Amânăm răspunsul, din rațiuni didactice. Și politice…
