Dana Heuberger 
De ce-s unele zile atât de rele și de ce greșesc atât de mult? Ție pot să-ți spun, azi a fost groaznic la școală. Numai și numai din vina lui mami, că n-a tras mai mult de mine ca să mă scol din pat și iar era să întârzii. Sigur, le convine, toți pleacă din casă devreme, ca s-ajungă, n-au timp să stea, da’ pe mine cine m-ajută? Îs io mare, da’ rămân singură cu agrafele, cu cordeluța, cu uniforma, și urăsc șorțulețul, că-mi fac greu fundița la spate, parcă-i tot timpul strâmbă fiindcă buclele alea nesuferite nu-mi ies niciodată la fel. Rămân cu ghiozdanul, în care n-am voie să uit să-mi pun merindea și caietele de teme (ce bine că mi-am adus aminte aseară, după „Mihaela”, de tema la gramatică și că nu m-a prins nimeni în bucătărie că mi-o fac târziu!), cu mâncatul, cu încuiatul ușii. (O, Doamne, să nu cumva să fi uitat! Mai bine mă întorc să verific.)
Azi dimineață m-am trezit cu greu. De fapt, când a venit mami m-am întors pe partea cealaltă și i-am zis că mai vreau să stau în pat cinci minute. Cele mai dulci și mai scurte minute – de ce nu țin la fel de mult ca alea de la răspuns? Le-am cam lungit io, că am adormit… c-aseară aveam chef de citit, voiam să termin povestea piticului Nas-Lung. Lungă și ea, dar foarte faină. Când am primit de la tati cartea cu basme mă gândeam că n-o s-o termin niciodată, atâta e de groasă, dar măcar are desene drăguțe – seamănă cu cele din „Aventurile lui Mac” (O fi aceeași desenatoare? O să mă uit, să văd) – și poate fi folosită în luptă, dacă m-atacă Dan. Acum n-aș da-o nimănui, îmi place atât de mult c-am ținut minte și cum îl cheamă pe cel care-a scris-o: Wilhelm Hauff. O fi cu doi de „f” sau cu unul singur? Nemții ăștia (să nu-i spun lui tanti Krausz, că se supără!), niciodată nu scriu cum trebuie! Hai să zicem că are doi de „f”, mai bine prea mulți decât prea puțini. De unde vin poveștile? Oare nenea Hauff le-a inventat, sau le-a aflat de la alții? Poate c-au fost cândva întâmplări adevărate, mai știi? De ce nu pot rămâne acasă, să le citesc în liniște? Pentru bătălii o să găsesc io altă carte, că asta-i prețioasă (are mami destule culegeri). Nici urechi de măgar nu-i mai fac, că mi-e prea dragă. Îi pun tot timpul semnul de carte pe care l-am cusut la atelier. Și așa mami mi-a zis că-i place, atunci când i l-am făcut cadou de opt martie, da’ nu l-a folosit niciodată. Ce bine că m-au mutat singură în cameră! Nu mă mai ciondănesc atâta cu Dan. Ce dacă stau în sufragerie și ziua sunt alungată (uneori) de acolo? Măcar mă mai lasă lumea în pace, să fac ce vreau. Aseară am așteptat să se culce toți și-am tot citit, până când au început să mi se dărâme cuvintele peste pagină (sau o fi fost capul?) și n-am mai înțeles nimic. Da’ tot am aflat că trebuie găsită buruiana „Strănută cu plăcere”, ca să fie bună plăcinta crăiasă. Poate c-o să-i ajute, pe pitic și pe gâsca Mimi, să rupă vraja. Când m-am culcat, mă gândeam să mă trezesc mai devreme azi dimineață ca să văd cum stă treaba în poveste, mi-am pus și ceasul să sune. Nici nu țin minte când l-am oprit. În somn? O să întârzii la școală! Nuuu!
Azi e ziua cea mai neagră din viața mea, știu sigur. Nu poate fi mai rău vreodată, jur! Mi-e foarte rușine. Nu m-am mai simțit așa de fraieră de-acum doi ani, de când cu borcanele… (Nu le-am încurcat, ce tot zici acolo?) De când m-a trimis mami singură la lăptărie, după iaurt, pentru prima oară. Și mi-a fost tare frică să nu greșesc (oare-o să mă audă tanti când o să îi vorbesc?), să nu cumva să nu găsesc (aveau, ce bine!), să nu pierd restul, să nu-și dea seama copiii din curte că mi-e teamă, să mă-ntorc la timp. Da’ nu i-am spus nimic lui mami și m-am descurcat cu toate, am fost foarte mândră de mine. Până în scara blocului, unde-am uitat, ca fraiera, să fiu atentă la plasă. De bucurie c-am scăpat. Nu, nu eram prea mică, tu vorbești? Plasa a fost prea mare, de-aia a ajuns la trepte. De ce n-am luat de-acasă alta mai scurtă? De ce se fac borcanele din sticlă? Nu știe nimeni că-s un pericol pentru copii? Bine că nu m-am tăiat și că n-a curs iaurtul din plasă, să mai fac și mizerie peste tot! Nu, n-am fost eu de vină. Nu știu cum, dar nu m-au certat atunci. Poate pentru că le-am luat-o înainte și-am plâns? Hmmm… Nici măcar Dan n-a râs prea tare, că era ocupat, strica o mașinuță. Nu-s rea și nu pârăsc, așa face și-acum, în ziua-n care le primește le și desface în bucăți și-apoi nu-i mai ies întotdeauna la fel, când le pune la loc (el zice că n-au fost bune de la-nceput, da’ nu-l mai cred). Nu m-au certat, însă nu uit că n-am fost în stare nici măcar s-aduc niște iaurturi pân-acasă. Ce trist! Ce fel de copil neîndemânatic oi mai fi și eu? Și cum o să cresc? Ce-o să mai sparg, când oi fi mare?
Noroc c-a trântit Dan ușa și m-a trezit, când a ieșit azi dimineață din casă, că altfel nu mai ajungeam la ore. Iar am plecat când suna de intrare (ce bine că văd curtea școlii, de pe geam, și c-aud clopoțelul!) și iar am sărit gardul. Nu-i greu nici măcar pentru mine, că nu-i așa de înalt. De fapt, mă urc pe partea din plasă (cea a porții), așa că am unde să-mi pun picioarele, e chiar ușor. Păi de ce nu-i deschisă niciodată poarta de pe strada mea, dacă tot e acolo? Nu-i drept să trebuiască să ocolesc toată școala până la intrare, când copiii deja pleacă în clasă cu rândul! Să pornesc mai devreme din casă, zici? Plec eu, dar de ce sună clopoțelul așa de repede? Nu le merge bine ceasul, e clar! De data asta am pățit-o, că m-a prins profa de franceză. Mi-e frică de ea atunci când se răstește, ca azi. Are o piele frumoasă, ca de porțelan, se potrivește cu părul foarte negru și cu ochii ei mari și întunecați. E ca o păpușă Arădeanca, dar cu privirea mai adâncă (nu știu cum să-i spun altfel). Îmi place și rujul ei roșu ca focul. Am mai văzut-o prin școală, am mai auzit-o vorbind. Dacă n-aș ști că e severă, mi-ar fi dragă. Azi mi-a fost tare ciudă pe ea, că nu mă mai lăsa să plec. De ce nu m-am uitat în curte înainte de a sări, să văd dacă nu cumva e vreun om mare pe-aproape? Cum te cheamă? În ce clasă ești? Nu ți-e rușine să sari gardul ca un infractor? (Ce-i aia?) Sau ești cățel? Dacă pățeai ceva? Așa te învață acasă? Văd că ai și cravată de pionier… Aaaaaa! O să plâng, sunt sigură de asta! Nu vreau, dar nu pot să mă liniștesc. Ce să mă fac? Uite (rușine!), am deja o lacrimă în ochiul stâng. Ce să-i spun, ca să mă lase-n pace? O să mă certe și tovarășa și o să plâng și mai mult, că nu vreau s-o fac de rușine, mi-e prea dragă. Muncește atâta cu noi și lumea o să spună că nu ne crește frumos. Și dacă află mami și tati? Sigur n-or să mă mai lase afară o săptămână, iar Tina și cu mine ziceam c-o să mergem pe câmp sâmbătă, după școală. Acolo e minunat, m-aș plimba toată ziua, că am văzut și libelule și-atâtea flori! Ce zi nesuferită! Ce să mă fac? Am găsit! Am găsit!! Ura!!! „Vă rooog, tovarășa profesoară, nu mă certați, știți, nu am voie să mă supăr, așa mi-a spus doctorul după ce-am avut hepatită, că trebuie să am grijă. Să nu mă spuneți la tovarășa învățătoare, vă rooog, că o să plâng și n-am voie… Dacă mă-mbolnăvesc la loc?” A mers, însă un pic cam greu. M-a lăsat să plec, în sfârșit, după ce i-am promis că n-o să mai fac. Am scăpat ieftin, credeam c-o să mă ducă la Tovarășa… M-am jurat io că nu-s și n-o să ajung niciodată un cățel, dar toată ziua mi-a fost tare frică. Și rușine. Dacă află careva? Ce-o să se-ntâmple? Ce-or să spună colegii? Or să râdă de mine, precis (Cine? Eu?? N-am plâns, da’ de unde! Ți se pare! De fapt nici n-ai fost acolo, așa că inventezi. Mai bine nu-ți spuneam nimic!). Tina o să zâmbească disprețuitor, pentru c-am fost atât de fraieră și m-a prins profa, iar Dan… Nu cred c-o să scap vie din gura lui. Cum să mă mai duc mâine la școală? Gata, știu! N-o să mă duc. O să mă prefac că mi-e rău. La mami nu prea ține prefăcătoria, da’ poate că dac-o să m-apuc să plâng o s-o conving. Sper, cel puțin. Sau, și mai bine, tot mi-a mai rămas niște cretă, poate c-o să mănânc iar din ea, să fac temperatură. Găsesc io ceva. Of! Aud cheia în ușă! Au și venit? E mami, de ce-o fi ajuns așa devreme? Sigur știe ceva… Ce să…? Servus, puicuță, ce mai faci? S-a făcut cald afară, ce zi frumoasă! Cum a fost azi la școală? Ce-ați mai făcut? Nimiiic, mami. A fost plictisitor.
