Născut în Ucraina, din părinți polonezi, educat în Polonia și, apoi, devenit cetățean englez, unul din precursorii modernismului, Joseph Conrad (3 decembrie 1857 – 3 august 1924) a lucrat ca marinar înainte de a se apuca de scris, poziţie care i-a permis să adune mai multe experienţe şi povestiri ulterior valorificate în scrierile sale. Nuvele şi romanele lui au fost ecranizate în mai multe rânduri şi au influenţat scriitori precum William Faulkner, Ernest Hemingway, J-M Coetzee sau Salman Rushie.
Am ascultat. Doar atât. Oare repeta un discurs în vis sau era un fragment al unei fraze dintr-un articol din ziar? Scrisese pentru câteva ziare şi voia sa o facă din nou, „ca să-mi dezvolt ideile. Este o datorie“.
Întunericul lui era impenetrabil. Mă uitam la el aşa cum te uiţi în jos la un om care zace într-o prăpastie unde nu străluceşte niciodată soarele. Dar nu aveam prea mult timp de el, pentru că îl ajutam pe mecanic să desfacă cilindrii care aveau scurgeri, să îndrepte o bară de direcţie curbată şi tot aşa. Trăiam într-un dezastru infernal de rugină, pile, piuliţe, şuruburi, chei, ciocane, sfredele – lucruri pe care le detest, pentru că nu mă înţeleg cu ele. Mă ocupam de forja mică pe care o aveam la bord, din fericire; am lucrat din greu într-o grămadă de fiare nenorocite – mai puţin când tremuram prea tare ca să mai pot să stau în picioare.
Într-o seară, când mă întorceam cu o lumânare, am fost foarte surprins să-l aud zicând cu o urmă de tremur:
—Stau aici în întuneric şi aştept moartea.
Lumina era la treizeci de centimetri de ochii lui. M-am forţat să şoptesc:
—Ei, prostii! şi am rămas lângă el încremenit.
Nu am mai văzut niciodată şi sper să nici nu mai văd nimic care să semene cu felul în care i s-au schimbat trăsăturile. O, nu eram emoţionat. Eram fascinat. Era ca şi când s-ar fi ridicat un văl. Am văzut pe faţa lui de fildeş expresia unei mândrii sumbre, a unei puteri nemiloase, a unei terori laşe – o disperare intensă şi fără nici o speranţă. Oare şi-a retrăit viaţa, fiecare detaliu, dorinţa, tentaţie şi abandon în acel moment suprem, de cunoaştere desăvârşită? A strigat şoptit la o imagine, la o viziune – a strigat de două ori, un strigăt care nu era mai mult decât o respiraţie.
—Oroare! Oroare!
Am stins lumânarea şi am ieşit din cabină. Pelerinii luau cina la popotă şi m-am aşezat la locul meu, în faţa directorului, care a ridicat ochii şi s-a uitat la mine întrebător, dar am reuşit să-l ignor. S-a lăsat pe spate, senin, cu zâmbetul lui specific, care pecetluia adâncimile de neexprimat ale ticăloşiei lui. Un roi necontenit de musculiţe se agita în jurul lămpii, al feţei de masă, al mâinilor şi al feţelor noastre.
(„Inima întunericului”, traducere Casiana Ioniţă)
Imagine de pe newrepublic.com
