Elena Dican 
Nu mă-ndoiesc că, într-o viaţă, multora dintre noi ni se întâmplă lucruri memorabile. Că trăim poveşti care ne urmăresc apoi pe întreg parcursul acesteia şi care ne fac să credem despre noi, cum spuneam, că suntem privilegiaţi. În felul acesta se-ntâmplă lucrurile câteodată. Ca în poveşti, ca în cărţi. Nu ştim nici cum şi nici de ce se potrivesc lucrurile aşa şi nici n-are rost să încercăm să dezlegăm misterul, fiindcă ar fi în van. Numai că unele dintre aceste lucruri se întâmplă astfel încât nu doar altora să li se pară greu de crezut, dar şi ţie, celui care eşti în miezul poveştii sau mai pe la marginea ei, să ţi se pară că totul nu a fost decât un crâmpei dintr-un vis. Fireşte, evenimentele aparte din viaţa noastră sunt mult mai multe decât cele pe care noi le percepem ca fiind astfel. Pentru noi rămân memorabile numai acelea evidente, acelea pe care noi suntem în stare să le percepem ca fiind deosebite. În orice caz, sigur este că întâlnirea absolut întâmplătoare, neobişnuită şi nesperată care avea să se petreacă la foarte mulţi ani după ce părăsisem dealurile Muscelului şi mă apropiasem de cele natale se încadrează în şirul acelor întâmplări care te uluiesc şi-ţi par de necrezut, îţi par a fi scene dintr-un vis. De aceea percepţia mea de azi este chiar aceasta, a unei scene dintr-un vis, mai mult decât atunci când am trăit întâmplarea. Totuşi, întâlnirea cu unul dintre scriitorii mei preferaţi s-a petrecut cu adevărat şi rămâne una dintre cele mai remarcabile din viaţa mea.
Fără îndoială, întâlnire e prea mult spus. Fiindcă nici eu nu-mi propusesem să-l întâlnesc şi nici nu m-aş fi gândit vreodată că aşa ceva este posibil. Iar el, de bună seamă, nu ştia de existenţa mea şi nici nu venise special să mă vadă. A fost o simplă coincidenţă, a fost pură întâmplare că s-au aranjat toate astfel încât pentru câteva momente, e-adevărat, nu îndeajuns de lungi pe cat mi-aş fi dorit eu, să mă simt cel mai norocos om de pe planetă. Şi să fiu, accidental, cum spuneam, parte, chiar şi aşa, ca personaj secundar, a unui tablou care, dacă cineva s-ar fi gândit sau ar fi avut vreme să-l pună pe pânză, ar fi făcut, destul de probabil, istorie.
Trecuse câtăva vreme, nu prea multă, totuşi, de la momentul care pentru mulţi dintre noi însemna speranţe înmulţite şi o altfel de viaţă. Copiii noştri nu mai erau atât de mici încât independenţa mea în mişcare să fie limitată de exigenţele impuse de creşterea lor, dar nici atât de mari încât să-nceapă să-şi manifeste dorinţa de autonomie. Dorinţă ce n-avea să-ntârzie să apară câţiva ani mai încolo când, pe nepusă masă şi fără să anunţe, în lupta lor pentru dezrobire şi învingerea jugului vasalităţii faţă de părinţi, aveau să nu-şi mai dorească să ne-nsoţească în modestele, dar neasemuitele excursii, excursii pe care le organizam, toţi patru, la sfârşit de săptămână. Atunci, peste anii aceia şi pentru ceva vreme, pentru copiii noştri adolescenţi, munţii şi văile, luncile şi dealurile, bisericile şi mânăstirile Vâlcii n-aveau să mai însemne mare lucru. Dar, deocamdată, erau cu noi.
Aşa că, aproape simultan cu debutul vremurilor acestora, noi, începuserăm să mai schimbăm câte ceva în viaţa noastră de zi cu zi, adică să plecăm cu propriul automobil achiziţionat de curând şi cu câteva sacrificii, să cunoaştem mai bine împrejurimile locului în care trăiam. Ni se părea important şi pentru copii. Voiam să-şi fixeze şi ei mai clar în minte coordonatele spaţiului în care se petrecea viaţa lor. Era, evident, şi o schimbare de mentalitate. Întâmplată de-adevăratelea, în ciuda modestelor resurse materiale pe care le aveam la momentul respectiv. Schimbare de mentalitate iniţiată în primul rând de soţul meu, dar şi de mine cea pentru care sfârşitul de săptămână n-avea să mai însemne doar activităţi gospodăreşti. Şi care începeam să pun in practică, firav, pasiunea mea pentru călătorii. Aşa că modestul, dar inegalabilul Trabant, cea mai teribilă maşină din câte existau, ne purta pe te miri care coclauri, în banale plimbări sau, pur şi simplu, la cate un grătar pe care-l ratam, nu de puţine ori, din cauza vreunei ploi ce nu ţinea seama de dorinţele noastre şi care se-abătea cu furie chiar asupra locului ales pentru popas. Dar, de cele mai multe ori, ne-ndreptam către bisericile şi mânăstirile aflate nu departe de oraş şi cu care, din fericire, ţinutul în care ne duceam viaţa atunci, ca şi acum, este împânzit din belşug.
Dar nu ştiu să spun de ce ne-au purtat paşii, în acea zi de toamnă, tocmai spre mânăstirea construită cândva, demult, din trunchiul unui singur copac, după cum povesteşte legenda. Şi aşa i-a rămas numele, „Dintr-un lemn”, chiar dacă legenda nu mai are nimic de-a face cu noua biserică, clădită în aceeaşi curte, dar mai jos de cea veche care pare a fi acum, mai degrabă, o piesă de muzeu. E-adevărat, un muzeu îngrijit, restaurat şi conservat cu atenţie. Poate că voiam s-ajungem chiar pană la Horezu, nu-mi amintesc dacă am schimbat traseul şi destinaţia chiar în timpul călătoriei. Probabil că da, fiindcă lucrul acesta ni se-ntâmpla adesea, niciodată nu aveam destinaţii fixe, lăsam totul pe seama hotărârii de moment. Asta şi pentru că, deja, autoturismul putea să ne ducă într-o zi dintr-un loc în altul, adică unde voiam noi, fără să mai simţim atât de acut distanţele şi timpul, aşa cum era atunci când singurele noastre mijloace de transport erau trenurile sau autobuzele. Sau vreo „ocazie” pe care niciodată nu ştiai cât timp ai s-o aştepţi, cât va dura pană când un fericit posesor de autoturism avea să se-ndure de tine şi să te transporte pană la destinaţie.
Abia am auzit şoapta soţului meu care i-a rostit numele când am intrat in mănăstire. Fiindcă era o şoaptă slabă, asta era tonalitatea impusă de cerinţele locului în care ne aflam şi, probabil, de uluiala care îl cuprinsese şi pe el. De aceea, iniţial, nici nu l-am luat în seamă, aproape că nu am înţeles ce voia să spună. Mi se părea a fi o glumă, consecinţă a discuţiilor noastre, purtate cu puţin timp în urmă, în timpul călătoriei. Discuţii care nu-l ocoliseră ci, mai mult, îl avuseseră drept subiect tocmai pe celebrul personaj aflat acum la câţiva paşi de noi. Şi pentru că mi se părea absolut de necrezut. Doar urmărisem la televizor ştirile care-l priveau şi se anunţase că va merge în nordul Moldovei. Acolo, la mânăstiri. Îşi schimbase programul între timp, după cum se vedea. Eu m-am gândit chiar atunci că era vorba despre o diversiune de felul acelora la care apelează adesea persoanele acestea, celebre, creată special pentru ziarişti, să nu-l inoportuneze. Ori, pur şi simplu, aflase mai târziu despre ce minunăţii se aflau şi pe-aici, pe meleagurile noastre. Şi mult mai aproape de Bucureşti.
Oricum, a fost simplu să-l recunosc, fiindcă biserica mânăstirii era aproape goală. Şi, chiar dacă nu l-aş fi ştiut de la televizor sau de pe coperţile cărţilor pe care le scrisese, tot n-ar fi fost dificil fiindcă tocmai primisem atenţionarea de la soţul meu. Pe cine altcineva ar fi putut să însoţească Înalt Preasfinţitul Părinte Gherasim, mai-marele Bisericii de pe la noi şi un important diriguitor local al vremii, alături de (mult mai) cunoscuta Manuela Cernat? Îmi amintesc toată această mică adunare care a rămas în mintea mea ca o poză de grup, dar nu-mi amintesc de vreun ziarist care să-i fi dat târcoale. O fi fost şi, poate, eu nu mai eram destul de atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Iar el stătea acolo, în mijlocul grupului aceluia restrâns şi asculta explicaţiile unuia dintre însoţitori. Făcea conversaţie cu cei trei, cu glas scăzut, dar, uite, nu într-o catedrală, ci într-o bisericuţă mai modestă, oricum, mult mai modestă decât faima mânăstirii noastre acoperită de legendă. N-am apucat decât să-l privesc atentă câteva secunde în şir. Nu mai mult, nici nu se cădea. Iar când soţul meu căruia înalta faţă bisericească şi importantul personaj politic i s-au adresat ca să-i ceară câteva lămuriri – fiindcă, mi-amintesc, interlocutorii scriitorului se împotmoliseră puţin la Brâncuşi şi voiau să-i ofere acestuia informaţii exacte şi complete – s-a apropiat de grup ca să încerce să descâlcească hăţişurile de pe tărâmul artei prin care, după cum părea, se rătăciseră oficialii care-l însoţeau pe ilustrul musafir, mi-am luat copiii şi m-am retras, am ieşit din biserică. M-am gândit că, dacă s-a ascuns de ziarişti, ar fi putut la fel de bine să se-ascundă şi de ochii altor muritori de rând. Ne-am întâlnit apoi, câteva minute mai târziu, pe aleile mânăstirii unde s-a plimbat o vreme şi grupul celor patru. L-am privit cat am putut de discret, nici nu se putea altfel, adică fără să mă apropii prea mult. Am vrut, însă, ca imaginea să se fixeze bine in mintea mea. I-am temperat şi pe copii. Oricum, n-a fost greu, erau prea mici ca să-nţeleagă despre ce e vorba. Numele şi persoana nu le spuneau nimic, astfel că n-au murit de curiozitate, n-au căscat gura şi nici nu s-au zgâit nepermis de mult la cel care le produsese părinţilor lor acea agitaţie pe care ei n-o înţelegeau aproape deloc. Iar astăzi, ei, copiii mei, nu-şi mai amintesc nimic din toată întâmplarea aceea. Care, altfel, ar fi trebuit să rămână de neuitat. Au pierdut amintirea unei întâlniri cărora puţini le-au fost martori şi despre care puţini pot relata „de la faţa locului”. Povestea o ştiu şi ei, de câtva timp, numai de la noi, părinţii lor. Şi, poate, peste foarte mulţi ani, fiul şi fiica noastră le vor spune copiilor şi nepoţilor, printre altele, şi câteva poveşti adevărate, petrecute cu mult timp în urmă. Poveşti trăite din care nu va lipsi nici aceasta, a incredibilei întâlniri. Iar povestea, dacă ar fi să fie, s-ar putea numi, simplu, „Întâlnire cu Mario Vargas Llosa.”
Sursa foto: walltor.com
