Mihaela Miroiu
Sunt din fire încrezătoare: cred în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste, în milă; voi sunteți sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateți joc de toate, peste tot vedeți numai urâciune și trădare, nu credeți într-o inimă curată. Voi vedeți latura neagră și întunecoasă a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă… Dar și un latin și o anglo-saxonă s-ar putea înțelege, dacă nu ar fi fățărnicie și înșelăciune, dacă nu ar fi o dorință ascunsă și vicleană de a mă prinde în mreajă, de a mă găsi vinovată și astfel, a căpăta pe nedrept putere asupra mea… Am venit în România ca un tânăr viteaz și vesel, gata să intru în rândurile voastre, să mă închin la steagul vostru… dar sunt mereu învinsă dacă armele voastre sunt bănuiala și înșelăciunea. A cui e rușinea? A mea, sau a voastră? (Maria, Regina României, replică dată lui Dimitrie Sturdza, în Povestea vieții mele, vol. II, apud Tatiana Niculescu Bran, Humanitas, București, 2015, p. 94)
M-am ascuns undeva, departe de toți și de toate, sperând să îmi alung rădăcinile zilelor și să mă pot întoarce la sinegrafia din Literatura de azi, așa cum pot, Cu mintea mea de femeie. Am luat cu mine Solenoid și Regina Maria. Ultima dorință. Mircea și Tatiana. Îmi sunt dragi amândoi. Din Mircea am citit 182 de pagini din cele 837. Mă absoarbe în năclăiala chinului său să știe de ce și cine își este. O face cu talentul acela zdrobitor, fără rest, lângă care te simți mereu un Salieri dându-se bătut față cu Mozart. L-am lăsat puțin, poate pentru zile mai line, mai neautoreflexive, din specia aceia în care fug de mine în altul, fără rest, până la sfârșitul cărții. A cărții acesteia cu un corp atât de greu, încât mă dor mâinile dacă o ridic, plexul sau coapsele, dacă o reazăm. Aș vrea să fie imponderabilă. Cuvinte fără suport material. E vina relației mele de maturitate cu literatura. O relație de alcov. Plăcere de alcov. Cum mi-ar putea fi plăcere de birou, atunci când o simt furată din timpul de muncă socialmente necesar, vorba lui Marx? Munca e ceva făcut în picioare, pe brânci sau șezând. Plăcerea are lascivități de odaliscă. Se insinuează printre cearceafuri și perne, are căldură de veioză luminând în întuneric și foșnet de file. File din viețile altora, țâșnind ca sângele dintr-o venă deschisă. Niciuna dintre venele acestea nu e atat de corporal grea ca Solenoid. E o venă dintr-un braț de centaur, pe care trebuie să îl susțin cu puterile mele să nu se piardă printre munții plapumei sau să ajungă la botul celor doi căței care l-ar sfâșia cu toată gelozia de care sunt în stare. Solenoid e acum la dreapta mea. Mă așteaptă cu răbdarea unui munte.
Cartea Tatianei s-a grăbit mai mult. I-a ticăit ceasul istoric. Am citit-o pe nerăsuflate, întâi de dragul ei. Al Tatianei, adică. Nu o știți? Femeia aceea fabuloasă, cu ochi scăldați în lumină și chip de femeie arhetipală. E cea care privește în alte femei, căutând arhetipul. Și în oameni, căutând umanitatea. Tot aceea, arhetipală. Cea despre care vorbește personajul ei și al nostru, regina Maria. Cea însetată de credință, dreptate, dragoste și milă, navigând disperat în mări tulburi, bulbucite de suspiciune, ură, înșelăciune și trădare. Conu Iancu a rezumat mai brutal această lume: O soțietate fără prințipuri. Regina cu inima nomadă, niciodată acasă sau, cine știe, peste tot acasă. Regina Marii Uniri.
Am o sensibilitate față de Ziua Națională. Atât de mare încât nu mă pot îndura să o văd transformată an de an într-un ceremonial de parastas și militărie, oricât de somptuoase sunt coroanele, de falnice tancurile, de bălțate vehiculele pregătite pentru operațiuni NATO, inclusiv, cât de zvelte și drăguțe sunt polițistele călare. Arcul de Triumf este dezgolit de cârpele sub care se ascund periodicele restaurări, greu de încheiat. Ba se topise gipsul, ba au înlocuit comuniștii chipurile lui Ferdinand şi al Mariei cu două flori pleșcăite pe frontispiciu și au șters urmele vorbelor de atunci, ba au încercat postcomuniștii să redea autenticitatea inițială. Ba, nu știu de ce s-a închis iarăși. Aproape câte un an întreg Arcul de Triumf devine pură butaforie, sub care nici mirii nu se mai sărută fiindcă nu au acces de panouri de șantier în lucru. Șantierul se încheie brusc, ca să se sărute armatele, în sunet de fanfară, sub privirile politicienilor care se îmbrâncesc să arate că descind din eroii Primului Război Mondial. Cel în care și înaintașii lor s-au sacrificat până la ultimul țăran dus pe front. Luați la bani mărunți, nu cred să fie mai mult de o mână de politicieni care să poată reconstitui narațiunea și rațiunile zilei în care își testează bărbăția în frig, săltând pe vârfuri în direcția camerelor TV. Văd că sunt cam supărată și neînțelegătoare astăzi. Unii sunt și ei niște bieți omuleți, goi-goluți de dinăuntru. Au nevoie de funcții, bani, case uriașe și de ecrane ca să își anestezieze lucrul acela micuț, strecurat ca acceleratul în mintea lor la fel de complexă ca imaginea traseului Fetești-Ciulnița: nulitatea cu scaieți.
La aceste parastase milităroase, organizate de 1 Decembrie se aude orice, despre orice, dar mai nimic despre de ce au vrut românii din Transilvania să se unească cu Regatul român și cine sunt cei care au făcut aceasta cu putință, dincolo de personajul colectiv „poporul” și câțiva politicieni ai vremii. Ceva despre Ferdinand, despre I.C. Brătianu. Mai nimic despre Maria, Regina. Adică nimic despre cea fără de care eforturile celor care au luptat pe front ar fi rămas aproape sterpe. Căci ea, mama soldaților, mama răniților, mama poporului, a fost cea răspicat favorabilă Antantei, până la capătul războiului. Ea și femeile care au însoțit-o au alinat suflete, au îngrijit trupurile și au întreținut moralul soldaților, a unor țărani simpli, prost echipați și instruiți, adesea flămânzi, prost îmbrăcați, răniți și bolnavi.
Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate* (Saint Aullaire de Beaupoile, Ambasadorul Franței la București).
Maria, Regina României a fost cea care i-a împiedicat pe Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey să accepte o pace rușinoasă, întorcând spatele Antantei și, în acest fel, implicit să rateze crearea României Mari, cea pe care o celebrăm în Ziua Națională a României. Dar fără Regină inclusă, nu-i așa ?
Maria a fost perfect conștientă că trebuie să acționeze ca o suverană, într-o țară în criză gravă, aflată în deficit de virilitate istorică. Ea era fiica Marii Britanii, mai mult, era nepoata Reginei Victoria. Venea dintr-o țară fără burzuluieli și complexe de emasculare dacă se lasă pe mâna reginelor femei, cum e cazul în patria noastră mioritică în care monarhiile erau circumscrise legii salice, iar republicile nu s-au lăsat și nu se lasă mai prejos. Față cu lipsa de curaj și de simț istoric al bărbaților la putere, Regina l-a înfruntat pe Ferdinand cu vorbe dure despre incapacitatea de a ține capul sus, despre ușurința cu care se lasă manipulat, lipsa de onoare, vânzarea sufletului : “Mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele, punându-ne semnătura pe condamnarea noastră la moarte”. Nici cu cei care îl anturau politic nu a fost mai blândă: „În această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt Regina unor lași.** Așa grăit-a Regina, aflată în plină afirmare a puternicei ei tării de caracter.
Până și detractorii ei interni, puternicii zilei, au trebuit să se predea și să o recunoască drept principală ctitoră a întregirii României, căci nici mai șovăitorul ei soț, Regele, nici primul ministru I. C. Brătianu nu au avut credibilitate la Conferința de pace de la Paris. În schimb, Maria a avut credibilitate la monarhul Marii Britanii, la președintele Franței și la cel al Americii. Firește. Ei știau bine cine a avut rolul hotărâtor în menținerea României ca aliată demnă a Antantei. Pe ea au ascultat-o cei care aveau pâinea și cuțitul la finele Primului Război Mondial. La fel de bine știa și recunoștea acest lucru și presa occidentală a vremii.
În țara pe care și-a asumat-o cu întreaga ei minte și cu întreaga ei inimă, Maria nu are monument ca diplomată. Neconvenabil și nefeminin. Ajung efigiile în calitate de nevastă și statuia ei ca mamă a răniților. Ajunge memoria nevestei miloase a suveranului și cea de mamă a șase prinți și prințese. În cazul în care nu ajunge, nu-i nimic, orice altă calitate, mai ales cele politice se vor trata ca orice hybris femeiesc: cu aria calomniei, firește. Și ce poate să fisureze mai mult imaginea demnă și integră a unei femei briliante în spirit și, pe deasupra, frumoase, pline de viață, decât speculațiile ordinare despre “dubioșenia” prieteniilor ei cu bărbații? Cum să conceapă cât de mare este forța caracterului unei femei care a făcut istorie, spiritele mici, învăluite în autosuficiență, cu vorbele ei: sceptici, cinici, pentru care nimic nu e sfânt, își bat joc de toate, văd numai urâciune și trădare, sunt incapabile să creadă într-o inimă curată?
Marea Unire s-a petrecut cu 47 de ani înainte să mă nasc eu, cu 26 de ani de la nașterea mamei, amândouă în Transilvania României și la 2 ani după nașterea bunicii mele, în Transilvania Imperiului austro-ungar. Este socotită cea mai înaltă împlinire a istoriei României. În istoria maturității mele, cea mai mare împlinire ar putea să fie Statele Unite ale Europei, o Uniune federală. Dar poate nu sunt încă destule Marii care să treacă peste orgoliile nevolnice ale vremii și să reziste păcatului de a fi femei care se amestecă în facerea istoriei.
Tatiana Niculescu scrie ca un brici de mătase despre inima nomadă a Marii Uniri, Regina Maria. Trupul Reginei odihnește la Mănăstirea Curtea de Argeș, lângă soțul ei Ferdinand, Regele en titre. Inima hoinărește pe unde o poartă caseta istoriei, numai unde și-a dorit, la Stella Maris, în Balcicul ei românesc, nu. La doi ani după moartea ei, Balcicul nu mai e românesc. Inima îi pleacă la Bran. E ascunsă apoi în stâncă, să nu o azvârle comuniștii în lada de gunoi în care au aruncat trecutul neconvenabil lor. Dar mai târziu, când au devenit naționaliști, o dibuiesc și o mută ca obiect de inventar la Muzeul Național de Istorie. Se face praf comunismul. Familia regală reușește să mute inima într-un loc drag Reginei, la Pelișor.
Trupul Reginei, la fel ca trupul Anei, e parte a zidului unei capodopere pusă pe seama lui Ferdinand sau a lui Manole. Numai că Maria a refuzat ca cea mai bună parte simbolică a ei (sediul popular al caracterului și sentimentelor) să treacă în inventarul celui căruia trebuia să îi fie doar umbră. Fiindcă, dintre toate iubirile puse pe seama ei, singura pe care și-a asumat-o ca absolută a fost față de poporul căruia a ales să-i fie Regină.
*
* *
Mama a citit înaintea mea cartea Tatianei. Când mi-a predat-o, cu imperativul: Citește-o imediat!, ochii îi străluceau a încredere și mândrie, de parcă ea însăși a fost parte a marii istoriei făcute, nu doar a celei îndurate. Privirea aceea, hybrisul atât de înăbușit în inima nomadă a femeilor.
* Saint Aullaire Auguste de Beaupoil, Confession d’un vieux diplomate, Flamarion, Paris, 1953
** Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul III, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
