Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
19.10.2017

Aici nu comentezi nimic

Citesc o carte de obstetrică şi ginecologie trimisă din Statele Unite la sfârşitul anilor ’80 de unul din colegii mei, emigraţi acolo. O citesc încet din cauza englezei mele, însă schemele şi desenele mă ajută foarte mult.

Spre marea mea surprindere găsesc un capitol întreg despre circumcizie. Din nou nu ştiu ce să cred. Pentru mine circumcizia era doar un ritual religios, practicat de evrei şi alte popoare. Ştiam printre altele că ar fi ceva igienic, însă nu mă aşteptam s-o găsesc descrisă ca procedură într-un tratat de ginecologie. O altă ciudăţenie americană, îmi spun, ca şi bibliile din camerele de hotel care sunt puse acolo ca parte din mobilier; nu trebuie neapărat şi citite.

Ajung în New York şi încep în sfârşit să lucrez. Port din nou halatul alb şi scraburile bine cunoscute din filmele cu doctori. Am şi şansa să fiu acceptat într-un mare spital, chiar în specialitatea mea. Încep direct cu tura de noapte. Trei luni de la 11 seara la 8 dimineaţa. De la 9 dimineaţa până la prânz lucram într-o clinică, apoi somnul cu întreruperi până la 8 sau 9 seara. Trăiam aproape tot timpul în scraburi ca în nişte uniforme pe care le schimbam de două ori pe zi. De alte haine nu prea aveam nevoie şi am stricat doar o pereche de pantofi în trei ani.

Circumciziile trebuiau făcute dimineaţa între 7 şi 8. Aveam pentru asta o sală special amenajată. Băieţeii aleşi stăteau în paturi mici şi aşteptau la rând, sugându-şi degetul mare. Asistenta îi aşeza pe un suport care arăta ca o cruce de plastic. Pe aceasta erau imobilizaţi blând, legaţi cu o bandă de mâini şi de picioare, arătând oarecum ca nişte bebeluşi răstigniţi. Normal că începea să urle toată ceata, iar eu îmi puneam vată în urechi. Anestezie nu se făcea deloc. Nou-născuţii nu au memoria durerii. Adică băieţeii aceştia care urlă din fundul plămânilor nu-şi vor aminti nimic mai târziu, deci nici pe mine, cel care-i chinuiam spre binele lor. Asta mă mai liniştea. Nu aş fi vrut ca peste 15–20 de ani, în Brooklyn, unul dintre ei, furios, să mă arate într-o zi cu degetul spunând „Ăsta e!“ Memoria durerii şi conştientizarea ei cresc deci odată cu noi. Din punctul ăsta de vedere ar fi poate mai bine să rămânem subdezvoltaţi şi infantili.

Gânduri ca astea nu-mi treceau prin cap atunci când înşurubam peste glandul păsăricii lor maşinăria numită GOMCO. Aceasta, dacă era folosită conform instrucţiunilor, nu avea cum să rănească pe nimeni. Când o deşurubam, puţoiul tăcea brusc, se liniştea şi mă binecuvânta cu un jet de urină. Erau de toate religiile şi rasele pământului. Mai puţin evrei, care oricum nu erau circumscrişi în spital. Ei o făceau în cadrul unui ritual religios special. Este o practică pe care mulţi o consideră sănătoasă, igienică şi cam asta e tot despre circumcizie ca procedură.

Uneori erau prea multe de făcut şi atunci mă ajuta Wang, un rezident din anul trei originar din Hong Kong. Împărţeam bebeluşii în două grupe şi ne uitam la ceas ca să vedem cine termină primul. Ajunsesem un campion al circumciziei.

Ceea ce uram era însă plimbatul prin saloane la 5 dimineaţa pentru a întreba mamele de băieţi dacă vor sau nu să fie circumcişi. Uneori mă însoţea sora şefă care nu mă înghiţea deloc. Am s-o numesc sora Rachel, precum personajul din „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, cu care semăna într-atât încât îmi dădea fiori de groază. Stătea totdeauna în spatele meu şi îmi urmărea mişcările şi cuvintele cu atenţie, pândindu-mi greşelile. Mi-am dat seama de asta mai târziu. Cu femeile care vorbeau engleza şi erau familiare cu procedura, era simplu. Semnau şi plecam. Mai greu era cu cele care nu vorbeau engleza şi nu înţelegeau ce e o circumcizie. Aveam foarte multe femei din America Latină în situaţia asta. Trebuia să le arat o copie cu explicaţia grafică a procedurii. Fusesem bine instruiţi. Ele trebuiau să înţeleagă clar despre ce e vorba, iar eu trebuia să documentez totul în foaia de observaţie.

Învăţasem ceva în emigraţie, şi anume că dacă sunt întrebat ceva într-o limbă pe care nu o stăpânesc, cel mai sigur e să răspund „Nu“. Statistic, dacă procedezi aşa, ai mai puţine şanse să intri în vreun bucluc. Asta după ce cumpărasem din greşeală o maşină la o licitaţie. Omul s-a uitat la mine zâmbind întrebător, eu am spus „Yes“ şi a trebuit să plec cu rabla acasă.

Se întâmplase odată în spital ca, în urma unei explicaţii poate prea sumare, femeia să semneze („the consent“) sau „el consentimmiento“ fără să înţeleagă exact despre ce era vorba. Ajunsă apoi acasă avea să leşine la prima baie a copilului care nu mai arăta aşa cum îl născuse. Bineînţeles că prima persoană care a fost contactată după revenirea din şoc a fost avocatul. Rezidentul care a luat el consentimmiento a fost concediat. Sunt oameni care răspund foarte uşor cu yes la întrebări pe care nu le înţeleg. Cu aceste femei trebuia să fiu eu foarte atent.

Intru într-un salon de lehuze pe la 5 dimineaţa însoţit de sora Rachel. Sunt mort de oboseală şi le trezesc pe cele două femei care abia născuseră. Amândouă par a fi din Mexic sau altă ţară din America Centrală. Niciuna din ele nu vorbeşte o boabă engleza. Încerc ceva în spaniola mea aproximativă amestecată cu cuvinte englezeşti şi o mimică sugestivă. În spital, această limbă nu se cheamă nici spanish, nici english, ci spanglish, adică un fel de spangleză.

– Doriţi o circumcision Senora? întreb eu.

O văd gata să răspundă Si. Adaug apoi repede:

– Circumcision este pentru baby!

Asta o descumpăneşte.

– No comprendo, senor, răspunde complet derutată.

Sora Rachel continua să urmărească pasiv conversaţia, ca o pasăre de pradă în aşteptare. Ştiu sigur că spaniola ei e mai bună ca a mea, însă nu se oferă voluntară cu nimic. Îmi întinde apoi rece copia cu circumcizia explicată grafic pe o foaie de hârtie. Aceasta fiind veşnic recopiată, nu se mai distinge mare lucru. I-o întind femeii care o priveşte invers, îi întorc foaia, dar şi aşa păsărica bebeluşului cu pieliţa tăiată în final nu se prea distinge. Nu mă miră că nu pricepe nimic şi habar n-am ce să mai fac. Sora Rachel îmi sfredeleşte ţeasta cu privirea aşteptând probabil să explic totul într-un mod disperat, nesăbuit.

– Aţi putea să mă ajutaţi puţin, îi spun iritat.

Tonul meu nu-i place deloc. Iese în faţă şi îşi dă drumul la bandă, profesional, metodic, într-o spaniolă exersată. Gesticula larg, explicând procedura pas cu pas, aşa că m-am ferit să nu fiu folosit din greşeală ca material didactic. În sfârşit, pacienta mea înţelege.

– Cât costă? Întreabă ea.

– E gratis, m-am băgat şi eu în discuţie. Gratis se spune la fel şi în spaniolă şi în română.

Femeia semnează consimţământul cu o privire încă plină de îndoieli. Circumcizia nu era populară printre hispanicii creştini. Totuşi unii o preferau. Motivele nu interesau pe nimeni şi asta nu se comenta. Apoi am ieşit şi naiba m-a pus, ca niciodată, să fac un comentariu.

– Cam greu cu circumciziile astea, doctore, spuse sora Rachel acru şi provocator.

Nu-mi amintesc exact ce-am răspuns, decât că a fost ceva complet benign, legat de femeia aceea care nu cred că pricepuse exact despre ce e vorba, pentru că creştinii aceştia din America Latină nu obişnuiesc să circumcizeze băieţii, dar dacă oricum era gratis, şi-aşa mai departe… Ştiu sigur că auzise asta doar sora Rachel, fiind amândoi deja afară din salon. Nu a scos niciun cuvânt, într-o tăcere superioară rău prevestitoare.

A doua zi am fost chemat la profesor, şeful nostru. Când vedeam în beeper numărul de la biroul lui, mă trecea un fior rece. Toţi cei din anul I, adică noi soldaţii din tranşee, furnicile din linia întâia, aveam acest reflex. Însemna că ceva nu era bine. Pentru ceva bun nu ne chema nimeni niciodată.

În anul I puteai fi foarte uşor suspendat sau concediat pe loc, ceea ce ar fi fost un dezastru. Acum nu mă simţeam vinovat cu nimic. Eu eram chemat cam o dată, de două ori pe lună. Până acum fusese vorba doar despre fleacuri, lucruri neesenţiale care trebuiau oricum să-ţi fie spuse ca să-ţi ţină nervii încordaţi preventiv. De ce se plângeau cam toţi de mine era scrisul meu neciteţ. Foile de observaţie sunt documente legale care nu ştii unde pot ajunge. Mă străduiam, mă străduiam, Dumnezeu mi-e martor. Odată profesorul mi-a arătat o copie după o însemnare de-a mea scrisă altfel destul de clar, însă în româneşte. Era datată 4 dimineaţa şi probabil eram mort de oboseală. Altfel instrucţiunile erau clare, nu însă şi pentru sora Rachel.

Mi-era ruşine de profesor, în esenţă un om bun şi un excelent chirurg. Îi datoram acceptarea mea în acel program, unde era extrem de greu de intrat ca absolvent străin. Nu era însă deloc greu de ieşit de acolo, mai ales în primul an. Ştiam că apreciază experienţa mea însă trebuia să trec cu bine peste faza ştersului pe jos. O luam de la capăt a doua oară şi încercam să funcţionez ca un robot. Aveam aproape 40 de ani şi ştiam că asta era ultima mea şansă.

Mă invită să iau loc apoi îmi arată ultima plângere în scris a sorei Rachel. De data asta faţa lui era îngrijorător de sobră. Îmi întinse foaia de hârtie pe care era scris scurt şi concis, că mă comportasem neadecvat în timpul luării unui consimțământ pentru circumcizie, făcând comentarii nepotrivite faţă de două mame hispanice de religie creştină.

– Ştii că asta sunt obligat s-o pun la dosarul tău. Păreai un tip cu tact. Sunt surprins, spuse el rece.

S-a uitat apoi atent la mine peste rama ochelarilor. Părea contrariat.

– Nu cunosc background-ul tău din Europa şi nici nu mă interesează. Aici, în Statele Unite, afirmaţii de genul acesta sunt aiurea şi chiar periculoase. Ce te-a apucat să comentezi despre religia lor?

Încerc să-i explic că nu a fost nimic nepotrivit în cuvintele mele. Despre el ştiam că este evreu. Am avut vag senzaţia că lui nu-i era clar ce sunt eu. Cu tot numele meu de sfânt, puteam şi eu să fiu evreu sau măcar pe jumătate, ca atâţia veniţi din estul Europei. Când vin sărbătorile de iarnă şi acum, după atâţia ani, unii ezită să-mi ureze Crăciun fericit sau Happy Hanukha. Despre Miss Rachel ştiam că e creştină şi religioasă. De Crăciun îşi împodobise biroul ca pe o sorcovă, afişându-şi astfel înclinaţia pentru kitsch. Nu ştiam ce credea ea despre mine. Nu depăşisem niciodată limita comunicării profesionale.

– Sunt creştin ca şi femeile acelea, încerc eu să clarific situaţia. Şi nu am nimic împotriva nimănui. Vreau doar să nu fac valuri în jurul meu şi să-mi termin rezidenţa fără probleme.

– Ştiu că nu e uşor la vârsta şi experienţa ta s-o iei de la capăt, mi-a spus mai blând. Asta e o altă lume şi dacă nu te adaptezi eşti out.

Făcu apoi o pauză jucându-se cu degetele peste opera lui Miss Rachel.

– Până una alta eşti în perioadă de probă pentru două luni. Asta înseamnă că la prima abatere sau plângere în scris, eşti concediat pe loc. Aşa e regula. Eşti liber acum să te întorci la sala de naşteri. Şi vezi ce faci!

Am ieşit din biroul lui copleşit. Dacă pierdeam trenul ăsta, mi-era clar că nu voi mai prinde altul. O concediere în astfel de condiţii te putea urmări ca o tinichea de coadă. Mai aveam cinci ore până la terminarea turei şi abia mă mai târam. Erau două cezariene de făcut şi asta m-a mai trezit puţin. Binecuvântata sală de operaţie în care aş fi stat, dacă aș fi putut, toată ziua. Acolo mă simţeam stăpân pe situaţie, în siguranţă, nehăituit de lumea nebună din jurul meu. Încercam să operez mai încet pentru a prelungi realitatea sălii de naştere. Ajunsesem să-mi urăsc numele, fiind mereu chemat în difuzoarele instalate peste tot. Le auzeam şi din toaletă unde încercam să mai îmi trag sufletul câteva minute.

În sfârşit, vine predarea schimbului şi mă întorc în apartamentul meu din campus unde stau singur într-o cameră austeră. La început aveam doar o saltea pe jos şi un televizor vechi luat de pe stradă. Adorm cu el deschis.

(sursa foto: i.kinja-img.com)