Un ecran TV cu foarte bună rezoluție

PETRE PANDREA. Miile de pagini de însemnări de jurnal şi memorii scrise de Petre Pandrea între 1952 şi 1958 au ajuns în seifurile Securității și i-au adus autorului o pedeapsă de 15 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică. Ele au fost descarcerate abia după 1989, de devotata fiică a scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea (când tatăl ei nu mai trăia). Autorul acestor texte aparţine altui regn decât scriitorii din vremea noastră. Este un bărbat mereu în ofensivă, un intelectual cu o gândire efervescentă, un scriitor care desface şi comprimă limba română ca pe un acordeon. El nu încape în nicio clasificare, nu neapărat pentru că ar fi gigantic (deşi este), ci pentru că, din punct de vedere intelectual, se află permanent în mişcare.

ANATOLIE PANIȘ. Romancier inventiv şi plin de fervoare, uşor naiv (poate voit naiv) care îl cucereşte-copleşeşte-oboseşte pe cititor cu monologurile lui epico-eseistice arborescente.

MARIAN PAPAHAGI. Marian Papahagi (a cărui moarte neaşteptată, survenită în 1999, a fost deplânsă de întreaga lume literară) a fost un critic literar în general necontestat. Erudiţia sa, demonstrată încă din tinereţe şi de aceea neverosimilă, ca o însuşire supranaturală, îi intimida pe comentatori. Mulţi îl citau chiar şi când nu-l citeau. Această recunoaştere fără rezerve presupunea însă şi o anumită desconsiderare, Marian Papahagi înfăţişându-se ca un critic inofensiv. Adâncit în studii savante, fără legătură cu actualitatea, el părea plasat hors concours.

ALEXANDRU PAPILIAN. În România, era un tânăr scriitor neliniştit şi cinic (un posibil Sören Kierkegaard român), care trăia singur într-o mansardă şi voia să spună ceva zguduitor lumii, fără să ştie încă ce anume. În Franţa are alura unui funcţionar occidental – autoritar, expeditiv – şi foloseşte fără complexe microfonul, căştile, faxul („le télécopiateur”) şi computerul („l’ordinateur”).

Această metamorfoză poate fi considerată o evoluţie, dar în plan literar reprezintă o pierdere. O încărcătură electrică, din care toată lumea se aştepta să vadă rezultând un fulger, a fost captată, pusă sub control şi alimentează în momentul de faţă motoraşul silenţios al unui ventilator de birou.

MIRON RADU PARASCHIVESCU. Spirit individualist şi livresc, lucid şi sarcastic, Miron Radu Paraschivescu a scris o carte rafinată, Cântece ţigăneşti, prelucrând ingenios cântecele din repertoriile tarafelor ţigăneşti. Iată însă că tot el a fost tentat să joace rolul de poet revoluţionar şi purtător de cuvânt al partidului comunist, fără să aibă aptitudini de propagandist. În amplul poem Cântare României, publicat în 1951 într-un volum separat, poetul se chinuieşte să facă cititorilor educaţie politică. „Pe cerul încruntat de fum şi dogoare// Iată, o altă/ Stea, mai înaltă,/ Mai vie răsare:/ Steaua clasei proletare…” Steaua sus răsare, poezia moare.

RADU PARASCHIVESCU. E plăcut şi tonic să citeşti o carte scrisă de un om cultivat (şi talentat, şi plin de farmec, şi responsabil) ca Radu Paraschivescu după ce ai parcurs, din obligaţie profesională, zeci de cărţi ale unor ignoranţi (unii dintre ei cu facultate), mândri într-un mod infantil de incultura lor, ca de o boală de piele cu care îi pot speria pe cei din jur.

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI. Sunt multe de admirat în cărțile lui H.-R. Patapievici. O atenţie aparte merită arta citării şi reconsiderării critice a ideilor altor filosofi, de la Platon la Wittgenstein. Impresia generală este aceea de orchestrare a diverselor filosofii, de către un artist al gândirii. Impresionează, apoi, intensitatea de strigăt existenţial a întregii desfăşurări de sentinţe şi argumente. Autorul se grăbeşte să spună ce are de spus, înainte ca valul amneziei colective, în plină ofensivă, să acopere totul.

GELLU PĂLTINEANU. Un Jack London român, aşa ar putea fi definit lapidar Gellu Păltineanu, care, cu un talent literar ingenuu, dar impetuos, povesteşte întâmplări din lumea muntelui şi a pădurii. Cele mai emoționante sunt scenele de vânătoare, descrise cu o sensibilitate bărbătească, fără nimic din retorica ridicol-duioasă a asociaţiilor de protecţie a animalelor.

ADRIAN PĂUNESCU. Este cu totul ieşită din comun aptitudinea poetului de a face evident – uneori uimitor, consternant – ceea ce ne-a intrat atât de mult în obişnuinţă încât a devenit aproape insesizabil. Din acest punct de vedere, el ar putea fi considerat şi un poet al evidențierii. Ca pe un ecran TV cu foarte bună rezoluţie, imaginea lumii capătă, în poezia sa, o surprinzătoare, luminoasă claritate.

MIRCEA PETEAN. Poezia lui Mircea Petean merită nota zece. Dar nu mai mult de atât. Poetului îi lipseşte acel „grăunte de nebunie”  (pe care regreta că nu l-a avut  – după propria-i mărturisire – Şerban Cioculescu). Din monotonia notei zece ies doar unele fantezii satirice: „pe dată lumea se rupse în două –/ de-o parte ceata celor cu urzici moarte la butonieră/ şi tabăra celor cu scaieţi în bandulieră de cealaltă parte” etc.

 ***

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Literatura  de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

Desen de Linu.