„Dacă treci râul Selenei se face pare că sara”

O vizită clandestină, ipotetică, în domeniul locuit de Selena – așa s-ar putea subintitula poezia Dacă treci râul Selenei… scrisă probabil tot în perioada studenției (nu e clar dacă la Viena sau la Berlin; probabil la Berlin). Poezia începe cu o conjuncție condițională, dacă, tocmai pentru a plasa totul în regimul virtualității. Dacă nu treci râul Selenei, lumea fabuloasă imaginată de poet dispare instantaneu, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată.

Selena (Luna) este pentru poet, în multe dintre poeziile sale, o femeie palidă și frumoasă, care trece misterios pe cer (la un moment dat în ipostaza de „regina nopții moartă”). Iată că în postuma Dacă treci râul Selenei… ea are și o reședință pe Pământ, ascunsă într-o pădure luxuriantă și tenebroasă. Râul Selenei este un fel de graniță dincolo de care începe această pădure.

În mijlocul pădurii se află o grădină, iar în mijlocul grădinii – castelul Selenei. Poetul descrie pe rând pădurea, grădina și castelul, lăsându-se în voia imaginației sale inepuizabile.

Pădurea are aspect de pădure tropicală:

„Dacă treci râul Selenei se face pare că sara/ …/ E-o sară frumoasă − adormită deşi este ziuă./ Aerul e vioriu, miroasele florilor mândre/ Adormitor se ridică din oştile florilor mândre;/ Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor,/ De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,/ Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci/ Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,/ Cu de ghirlănzi uriaşe copaci, din a lor rădăcine/ Până la vârfii din nori cu liane încolăciţi-s,/ Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.”

Eminescu a cunoscut, în copilărie („Fiind băiet, păduri cutreieram…”), pădurile pline de măreție, dar ordonate și accesibile din nordul Moldovei. Acolo predomină pădurile de fagi (de la care provine toponimul „Bucovina”; „Buchenland” în germană înseamnă „Țara Fagilor). Iar fagii, înalți și drepți, seamănă cu coloanele unui templu construit de giganți. Cum a ajuns Eminescu la imaginea unei păduri bogate și încâlcite, a unei adevărate jungle, cu arborii legați între ei și înfășurați în liane? Răspunsul pare simplu: și-a imaginat această pădure; n-o să căutăm pentru tot ce și-a imaginat câte un corespondent în biografia sa! Și totuși, totuși, cine cunoaște pădurile din Țara de Sus știe ce anume avea în minte Eminescu când se lansa în descrierea unor păduri suprafecunde, cuprinse de un fel de delir vegetal. Avea în minte acele porțiuni de pădure cu mlaștini sau mici lacuri (bălți, heleșteie) în jurul cărora copacii cresc frenetic, se întrepătrund și găzduiesc, într-un fel de stare de pierzanie extatică, plante agățătoare, păsări și albine sălbatice. În codrii Bucovinei există multe asemenea ochiuri de apă, create de izvoare și pârâuri care „susură pe prund” printre copacii bătrâni.

Poetul remarcă „seara” care domnește în pădure chiar și în timpul zilei. (În adolescență, pe când și eu păduri cutreieram, numeam acea seară eternă din codri un întuneric verde.)

Frazele din care se compune descrierea pădurii sunt împiedicate și greoaie, ca și cum ar fi fost extrase dintr-un poem de Ion Heliade-Rădulescu. Este vorba, la urma urmelor, de ciorna unui posibil poem, pe care Eminescu n-ar fi publicat-o niciodată. Sau ar fi publicat-o numai după ce ar fi prelucrat-o cu atenție, ani la rând, în stilul lui. Iată că venim noi, reprezentanții posterității, cu indiscreția noastră și, în afară de faptul că am publicat „draftul”, îl mai și analizăm, cu spirit critic. Avem totuși o scuză și anume aceea că suntem pasionați de Eminescu până la a căuta orice urmă de farmec literar eminescian chiar și în maculatoarele sale.

Eminescu nu avea talent, ca Arghezi, avea geniu. Nu găsea cu ușurință „cuvintele potrivite”, dar, din numeroase combinații de cuvinte pe care și le propunea lui însuși, o alegea cu un bun-gust desăvârșit pe cea de o frumusețe zeiască. Bunul-gust era, în cazul său, la faculté maitresse.

După ce trece de pădure, vizitatorul eventual al ținutului în care locuiește Selena ajunge la grădina din jurul palatului. O grădină, la fel, augmentată, fabuloasă,de o fecunditate scăpată de sub control:

„Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde/ Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină./ Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde,/ Crengile-îndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,/ Meri, cu merele roşii ca faţa cea dulce-a Aurorei,/ Mişcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;/ Iară pe marginea mândrei grădini înălţată-i în hâciuri/ Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte/ Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce îmflaţi stau în soare./ Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul,/ Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini,/ Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierei;”

Din cauza limbajului folosit stângaci și silnic, grădina descrisă ni se înfățișează ca un Paradis în paragină, ca Paradisul de după izgonirea lui Adam și a Evei din el. Este efectul estetic neașteptat al imperfecțiunii stilistice (o bună exemplificare pentru teoria „expresivității involuntare” a lui Eugen Negrici).

În sfârșit, urmat de cititor, poetul ajunge și la palatul Selenei. În reprezentarea lui, palatul are o arhitectură himerică, despre care nu-ți vine să crezi că ar fi opera unui pământean (cu excepția lui Antoni Gaudí, contemporan cu Eminescu, dar foarte probabil necunoscut de acesta):

„Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre/ Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;/ Şi prin bolţi de ferestre se văd argintoase coloane,/ Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua”.

Iar printre coloane, poate fi văzută trecând Luna:

„Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune:/ Luna cu părul ei blond disfăcut, care curge în valuri/ Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec,/ Care tremură-n veci în aerul fin al serei./ D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,/ Mânile albe de ceară se joacă cu cozile blonde/ Şi cu mărgeanul ce cade pe sâni şi cu creţii de mantă.”

Ce ingenioasă punere în scenă a apariției unei femei! Ca un regizor, Eminescu folosește tehnica amânării apariției unui personaj, creând o așteptare în rândul cititorilor, pentru ca apariția lui finală să constituie un eveniment.

(Text reprodus din România literară nr. 38/ 2017)