Apele întunecate ale Nordului

După un roman à la David Lodge, ”de campus”, cum se zice, apărut în 2006, scriitorul britanic Ian McGuire a publicat în 2016 The North Water, tradus la noi de Alexandra Fusoi ca Apele Nordului (Polirom, 2017). Bine primit de critica oficială, romanul a dovedit cât de fertilă e, încă, tema vieții pe mare, pe corăbiile secolului XIX. Devenită de mult retro, cu tot farmecul inerent, literatura despre aventurile și viața grea a marinarilor de pe vechile baleniere nu e doar o incursiune imaginară în era ultimelor mari vase cu pânze, premergătoare vapoarelor de oțel, propulsate de mașini. Ținta narativă a lui McGuire e, ca și la Herman Melville, Jack London sau Joseph Conrad, omul, cu limitele sale morale, proiectat în situații care să i le solicite. ”Iată Omul”, astfel și începe Apele Nordului, amintind de vorbele lui Pilat și de cutremurătoarea scenă a sacrificiului hristic. Omul e în centru, deci restul e decor, unul reconstituit cu acribie de istoric, de la clădiri, interioare, obiecte și cadre specifice epocii, până la evenimente, locuri, obiceiuri și tipologii.

Printr-un absurd și nedrept concurs de împrejurări, tânărul medic Patrick Sumner e dat afară din armată. Se-ntâmplă exact când el se aștepta să avanseze, profesional, în timpul răscoalei șipailor din coloniile britanice ale Indiei, petrecută între 1857-1859. Lipsit de descendența aristocratică și de protecția celor puternici, atât de necesare, în vremea aceea, medicul e nevoit să ia viața de la zero. Sărac, fără recomandări, dependent de sticluța cu laudanum și de pipa cu opiu, dar cu voința dârză și norocul unui adevărat supraviețuitor, personajul alege să se îmbarce pe o balenieră. Corabia era gata de vânătoare, țintind să ajungă din Lerwick, Insulele Shetland, în apele depărtate ale Groenlandei, tocmai în golful Baffin, aproape de Polul Nord. Doar competențele medicale dovedite, perseverența, intuiția și inteligența îl vor salva pe misteriosul medic de la catastrofele ce vor urma. Și exact ele, în ciuda suferințelor îndurate, îi vor ține o lecție despre om doctorului îmbarcat pe un salariu de nimic, printre semeni fără scrupule. Va fi o lecție pe care o va fi găsit, poate, și-n volumele de Homer, pe care le cară mereu cu el, în valiză, ca pe-o antică garanție poetică a caracterului uman de totdeauna.

Într-adevăr, la bordul balenierei ”Volunteer”, în primăvara lui 1859, tensiunea plutește în aer, nimeni nu e ceea ce pare și, la fel ca tânărul responsabil cu tratamentele, unii ascund secrete întunecate și planuri înfricoșătoare. Alcătuit din indivizi duri, căliți cu mâinile pe harpoane, cuțite și parâme, urmărind doar câștigul și satisfacerea nevoilor personale, echipajul vasului va dezvălui, treptat, care sunt intențiile nemărturisite ale vânătorii de balene și foci, în apele nordului. Și nu putea fi altfel, de vreme ce armatorul rămas pe uscat, secundul și alți câțiva marinari au propriile lor căi de a-și făuri un viitor, cu prețul cadavrelor celorlalți. Violența nu cunoaște limite, răul merge până la capăt, nu există compasiune pentru vreo suferință, viața omului contează mult mai puțin decât cea a animalelor ucise, iar banul și dorința de a scăpa viu dictează fiecare gest. Sunt ființe care joacă roluri decisive: psihopatul harponier Henry Drax; afaceristul veros Baxter; un mus inocent transformat în victima perfectă; ofițerul de marină Black; secundul Cavendish; un preot misionar în ținuturile zăpezilor; urșii albi și nativii din ținuturile polare. Sunt și circumstanțe stimulative pentru tragedia care se va petrece: felul în care poate fi speculat profitabil sistemul de asigurări navale, îngrămădeala promiscuă din cabine, unele cunoștințe în domeniul desenului și anatomiei, superstițiile marinărești, apucăturile sexuale deviante, gerul cumplit, mizeria omniprezentă, ghețarii plutitori, oceanul dezlănțuit, singurătatea fără scăpare a banchizelor. Surprizele narative nu încetează până la final, situațiile favorabile și defavorabile se schimbă, alternativ, iar un port de acostare, cu stabilitatea lui fermă, sub picioare, nu-i cu nimic mai sigur decât o punte de corabie, pe furtună. Deosebit de crude, faptele se-ntâmplă cu izul unei fatalități care încearcă să evite morala. Așa gândește și agentul răului absolut, Henry Drax, pentru care crima cu sânge rece e doar una dintre pasiuni: ”Nimic din toate astea nu e nou, toate au mai fost făcute și înainte, și vor mai fi făcute, în alte locuri și în alte momente. Trupul are tiparele lui împovărătoare, obișnuințele lui: hrănitul, spălatul, deșertatul mațelor”. Adâncimea spirituală lipsește, în apele nordului, doar liniaritatea rece a nevoilor primare contează, de fiecare dată. De aceea, după ce supraviețuiește și trece cu bine prin toate dramele, tânărul medic irlandez, fost chirurg pe baleniera ”Volunteer” sub ghinionistul căpitan Brownlee, ”simte o împunsătură de singurătate și lipsă”.

Remarcabil prin suplețea portretelor și impresionant prin măreția scenografiei, romanul Apele Nordului intră cu succes în familia eposurilor marine clasice, alături de pseudo-contemporani ca Jens Bjørneboe (Rechinii) sau Jay Parini (Rătăcirile lui Herman Melville). Își așteaptă cititorii și-și merită din plin aprecierile.

(text apărut în ultimul număr al revistei ”Convorbiri literare”)