Larisa Tomescu 
„Viata a ridicat ancora corăbiilor și pleacă.
Iar eu sunt pe țărm.
Mă tem ca am întârziat.
Depărtările mă cheamă insistent.
De ce sunt cu tine? Mă tem ca am rămas atașată de tine. Nu pot pleca. Nu pot rămâne. Nu pot rezista. Chipul tău e oglindit pe cer. Nu pot privi.
Răsuflarea ta este în aer. Mă sufoc. Nu mă pot desprinde de tine. Nu exista alta lume, nu pot pleca.”
-Melodie turcească (fragment)
E trecut de ora noastră. Am pierdut deja clipe din timpul în care aburii cafelei amare ne încălzeau inimile. Îți amintești cum căldura din ochii mei umeziți de lacrimile fericirii că ești, îți făceau inima să tresară? Ah! Cât timp a trecut de atunci.
Plouă afară. E vremea ta preferată. Am făcut și cafeaua… Te-am simțit dintr-o dată venind… N-am vrut să pierd secundele ce mi s-au dat, făcând altceva în afară de a te privi fără să mă gândesc la timp… Dacă n-ar fi fost doar imaginația mea și dorința mea aprinsă de a te zări din nou în fața ușii mele, poate aș fi aflat ce-i fericirea.. dar se terminaseră demult drumurile care duceau de fapt, spre nicăieri..
Sunt prinsă între fiarele reci ale singurătății… Ultima putere de evadare a dispărut acum mult timp, când încă mai speram că te vei întoarce, îmi vei lua mâna într-a ta și îmi vei promite eternitatea.
Priveam de la aceeași fereastră și îmi aminteam, cum pașii ți se pierdeau în noapte și cum tu deveneai doar o umbră.. Întotdeauna zâmbeam, pentru că sufletul meu știa că în diminețile noastre, îmi vei fi răsărit și vom renaște din scrumul fericirii.
Acum, privesc cu ochii în lacrimi, strada care a rămas la fel de pustie ca în toamna aceea…
În sufletul meu răsărea soarele cu fiecare privire cu care îmi mângâiai ochii, de care te-ai îndrăgostit de prima dată când m-ai zărit pe aleea îngustă ce ne desparte drumul nostru…
Mă doare gândul că ți-a fost alături ea atunci când ai avut nevoie de două brațe și o inimă care să te scoată din pustiul în care te-ai rătăcit. Mi-aş fi dorit să fiu lângă tine, să plâng lângă tine, să ne ștergem lacrimile și să reușim împreună, dar n-am fost destul de puternică. N-am luptat niciodată împotriva iubirii voastre. Trăiai cu ea tot ce îmi doream eu să trăiesc alături de tine. Realizam că ești fericit acum și nu suportam să fiu eu cea care îți fură fericirea. Nu îmi doream să simți durerea pe care o simt eu. Te voiam fericit și am ales să privesc iubirea voastră din colțul meu întunecat.
Au rămas doar clipe și speranțe de mult irosite, transformate în lacrimi amare. Nu vom afla niciodată ce ne-a legat…
Undeva, ceva s-a distrus pentru totdeauna, iar eu simt că mi-am ratat unica șansă ce mi s-a dat…
Am ajuns prea târziu în portul dragostei, iar corabia noastră plecase de mult… Tu nu erai în ea, ai ales o altă cale de evadare… Nu te învinovățesc… Dacă aș fi ajuns, să îți iau mâna în mâna mea și să plecăm împreună pe valurile mării, probabil acum, ne bucuram de briza sărată a mării…
O simțeam la fel ca în serile de vineri în care te enervam cu obsesia mea pentru serialele turcești pe care erai obligat să le privești pentru că nu mă puteai desprinde de tine…. Visam că viitorul nostru aparține acelor locuri de poveste… Mi-aş fi dorit să ne transpunem în lumea lor, să mă cheme Deniz (mare), să te cheme Omut (speranță) și din speranța regăsirii noastre în valul turcesc să devenim poveste… câtă tristețe am cunoscut atunci când am realizat că trăiam cu tine în vis și te pierdeam în realitate.
Te-ai rupt de mine și ai dispărut într-o lume de întuneric în care îmi este imposibil să ajung… Am imagini vagi despre ea… Aerul e doar respirația ta care parcă se joacă cu șuvițele părului meu… E liniște, dar aud vocea ta… Mă simt atât de singură, dar încă simt atingerea ta…
Descopăr printre stele, chipul tău, privirea ta… Închid ochii mei și îi văd atât de clar pe ai tăi, strălucind în lumina palidă a lunii de septembrie.
M-am pierdut printre clipe de fericire și amintiri… Cu nostalgie constat că ești absent.. și ..
S-a răcit cafeaua…
Sursa foto: hdwallpaper.ro
