Alex. Ștefănescu 
Din Odin și poetul, ca și din alte poeme, reiese că Eminescu are conștiința valorii lui, dincolo de sentimentul zădărniciei sau inutilității. De fapt, nu Eminescu însuși, ci personajul creat de el cu numele generic poetul. Acest personaj se remarcă prin aplombul cu care își prezintă abilitățile profesionale. Stilul este – am putea spune ca să ne amuzăm – acela folosit de americani, în vremea noastră, când se duc la un „interviu” pentru obținea unui „job”:
„«De unde vii ?» − întreabă Odin blând./ − «Am răsărit din fundul Mării-Negre,/ Ca un luceafăr am trecut prin lume,/ În ceruri am privit şi pe pământ/ Şi-am coborât la tine, mândre zeu,/ Şi la consorţii tăi cei plini de glorii./ De cântec este sufletul meu plin./ De vrei s-auzi al iernii glas vuind/ Şi lunecând prin strunele-mi de fier,/ De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi/ Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i/ Sunete-adânci şi nemaiauzite/ Ordonă numai − sau de vrei ca fluviul/ De foc al gândurilor mele mari/ Să curgă-n volbură de aur pe picioare/ De stânci bătrâne, într-o limbă aspră/ Şi veche − însă clară şi înaltă/ Ca bolţile cerului tău, o, Odin,/ Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde/ Ca să-mi câştig cununa mea de laur.»”
Încântat de vizitatorul său venit din îndepărtata România, Odin deschide „portalele înalte de la hale” și-l invită să vadă frumusețile din mega-palatul zeiesc:
„«Acolo printr-acele lungi coloane/ Suspendă lampe mari ca nişte albe lune/ Ce împlu lumea raiurilor mele/ Cu o lumină dulce, albă, caldă./ Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,/ Cărările-s de pulbere mai albă./ C- argintul cel de viu. − Un aer/ Blând argintiu îţi va îmfla tot părul,/ Vei răsufla miroase dulci de crin,/ Talarul tău va lumina în noapte −/ Prin hale vei zări blândele-mi zâne,/ Şi-atunci să cânţi. Vei şti, ce e frumos».”
În afară de faptul că îi oferă un public select – format din zâne −, Odin îl și prezintă uneia dintre ele, cu multă căldură:
„« Vino, Odin îi zice − blând copil al mării./ Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii/ S-au coborât în noaptea noastră clară/ Să cânte roagă-l».”
Urmează portretul făcut de poet himericei femei din adâncurile Mării Nordului:
„în umbra/ Cea clar obscură-a stâlpilor de nea/ Văzut-am o copilă dulce – înaltă,/ Subţire ca-ntruparea unui crin./ Frumosu-i păr de aur desfăcut/ Cădea pân’ la călcâie, haina-i albă/ Udă părea de moale – strălucită/ Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,/ Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă/ În van a împleti părul de aur,/ Gura-i o roză surâzând deschisă,/ Ochii-i albaştri luminau ca stele,/ Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine/ Haina cea lungă şi bogată.”
Apariția unui personaj feminin nu intră într-o logică a poemului. Autorul, în mod evident, nu are în minte o construcție, ci trăiește o reverie de adolescent. Întâi o diatribă la adresa societății obtuze, care nu-l merită pe poet, apoi o aruncare a poetului în mare, apoi o întâlnire a lui cu Odin (care în mitologia nordică este un zeu suprem, ca Zeus, și nu un zeu al mărilor, ca Neptun, astfel încât n-ar prea avea ce căuta în mediul acvatic), apoi o discuție cu… Decebal, aflat inexplicabil la curtea lui Odin, apoi apariția unei femei neasemuit de frumoase … Acesta este, de fapt, jocul liber al imaginației unui tânăr poet, care se folosește de poezie ca de un vehicul miraculos, călătorind cu el oriunde, pe un traseu dictat de dorințe obscure și capricii.
Poemul, oricum, este o schiță de poem, jurnalul unei reverii, așa se și explică formulările neglijente. Autorul nu l-a avut în vedere pentru definitivare, nu a lucrat la el, așa cum a lucrat (bineînțeles, cu intermitențe) șapte, opt sau chiar zece ani la alte poeme. În portretul făcut personajului feminin, el folosește neatent crinul de două ori ca termen de comparație: și pentru „copilă”, și pentru „mânile-i mici”.
Dar să ne întoarcem totuși la acest portret care, fie și doar schițat, are o fulgurantă splendoare: „haina-i albă udă părea de moale”. Se remarcă finețea acestei observații – o haină moale pare udă, fiindcă numai udată o țesătură se mulează pe corp (era la modă, cândva, un joc ușor licențios, un fel de strip-tease făcut de fete nu prin dezbrăcare, ci prin intrarea cu rochie cu tot sub un duș aflat pe o scenă).
Admirabilă este și imaginea părului răzvrătit, care nu se lasă împletit: „mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă în van a împleti părul de aur”.
Personajele feminine eterice ale lui Eminescu au întotdeauna, așa eterice cum sunt, și o fremătătoare senzualitate. În cazul acesta poate fi dată ca exemplu gura ca o roză, „surâzând deschisă”. De ce deschisă? Merită să revenim cândva asupa acestei întrebări.
I.Negoițescu este cel care a încercat, prin celebra sa carte Poezia lui Eminescu, să schimbe raportul între antumele și postumele eminesciene, susținând că acestea din urmă, neprelucrate, sunt mai puțin convenționale și conțin, prin urmare, mai mult lirism. Este o idee falsă: tocmai din cauza neprelucrării lor sunt mai convenționale. Neatent la ce scrie, alunecând în reverii, poetul folosește pentru operativitate limba de lemn a poeziei epocii lui. Când analizează Odin și poetul, I. Negoițescu compune el însuși un poem în proză pentru a-și susține ideea că această postumă este o erupție de lirism incandescent. Acest poem în proză nu ține loc însă de analiză critică și nu convinge, cu toată grandilocvența lui: „Marea de gheață este și ea un loc al durerii, dar care tocmai prin imensitatea sa topește, integrează cosmic, durerea sufletului omenesc; marea este un mormânt, în care poetul coboară ca în tărâmul Mumelor, tărâmul mìtosului durerii, Valhala zeilor întunecați. Pradă unui adevărat titanism orfic, acest Poet se desfată de sublimitățile Nordului, el cântă vuietul iernii, harfa lui bătrână, de fier, viscolește; gândurile lui, ca fluvii de foc înlănțuind stâncile, pot curge într-o expresivitate poetică ce se definește pe sine prin aur, bolți înalte și clare ale regiunii boreale, vechimea agrestă. De fapt titanismul se substituie acum imensității durerii, ce devine desperat creatoare.”
