Alina Neagoe 
-Dar nu fusei la gârlă! răspunse neconvingător Ion. Era prea cald și-mi dădui cu niște apă de la bârâce pe mine! Nu vezi ce cald e ?
-Și porcii, continuă Gheorghe?
-Sunt acilea în gârlă, se scaldă în bâldan, în dreptul grădinii noastre! explică Ion cu un ton de copil nevinovat de acuzele ce i se aduceau indirect.
-Bine, porcii sunt la gârlă, dar tu nu poți să intri pe poartă ca toată lumea? Ce avuseși cu gardul, că abia bătusem uluca aia in cuie? Mă, tu nu vrei să fii în rândul lumii? Cu cine oi semăna tu așa zăpăcit! se amarî Gheorghe, pentru care liniștea de odinioară zbură odată cu cuiele ulucii din gard.
-Treci în casă și scoate camașa aia udă de pe tine, că faci apă la plămâni! îl îndemnă împăciuitoare Șerbana, mai mult din dorința de a-l lua din ochii tatălui care își pierduse cumpătul.
-Mărine, măi, Mărine! strigă Gheorghe spre fânar.
Baiatul veni de îndată și, ca și tatăl său, se uită spre gradină încercând să înțeleagă ce se întâmplase cu gardul.
-Mărine, du-te tu și ia porcii din gârlă și adu-i acasă! îl rugă Gheorghe îngrijorat pe băiatul cel mare. Du-te repede că or fi intrat prin gradinile oamenilor!
Băiatul dădu ascultare tatălui său și plecă imediat scurtând drumul prin grădină .
-Băi, fraților, se căină Gheorghe, băi, fraților, copilul ăsta nu e bun de nimic! Doamne, Dumnezeule, ce s-o alege de ăsta când o crește mare? Mă, cu ăsta nu e lucru curat! își explică el, cu voce tare, căutând din priviri aprobarea nevestei.
-Taci, că s-o îndrepta când s-o mai mări! răspunse Șerbana. Se îndreaptă el, că nu are cu cine semăna!
-Aci chiar o nimeriși, răspunse ciudos Gheorghe nevestei! Chiar că nu mai există altul ca el în tot neamul! Ne pricopsirăm!
Între timp, Marin ajunsese la gârlă și găsise și porcii, spre liniștea casei. Se așeză jos, pe o moviliță de pământ, acoperită proaspăt de iarba de un verde crud, neprihănit, și flori mărunte de tămâioară, își puse tâmplele grele între palme și își pierdu privirea printre salcâmii din vălceaua alăturată. Era deja mare, se gândea că, în curând, va fi vremea să se însoare, dar ce fată ar vrea să se lege de un baiat fără pământ și fără casă, cu cinci frați și o gramadă de nevoi? Și chiar dacă s-ar gasi vreuna, unde ar putea sta ?Abia aveau loc în casa părintească șase copii împreună cu părinții lor!
Cam așa se gândea el de la o vreme, în fiecarea zi! În situația asta nu-i rămânea de făcut altceva decât să muncească mult, cât de mult o putea, să-și strângă bani și mai întâi de toate să-și ridice o casă, fie ea cât de mică, numai a lui să fie!
Se ridică brusc, vrând să se rupă de gândurile pe care nu le mai putea stăpâni și se îndreptă agale spre vălceaua de unde bătea un vânt ușor, vindecător, plin de mireasma curată a ierburilor necălcate de picior de om și a pomilor deși, ce țeseau și păzeau o liniște nesfârșită, odihnitoare, tulburată doar de câte un zbor rătăcit de pasăre.
Îsi plimbă de câteva ori mâinile printre frunzele verzi ale crengilor aplecate, se opri în dreptul unui pui de salcâm și, cu grijă, își luă o frunză mai mare, pe care o cântărise din ochi, o trecu scurt printre degetele mari vrând parcă s-o șlefuiască, o duse grav la gură și începu să cânte :
„Foaie verde, foi și-o fragă,
Mierlița când e bolnavă,
Vine cucul și mi-o-ntreabă
Ce-ai tu, surioară dragă? ”
Se afundă cântând în vâlceaua crudă, călcând încet și cu grijă, vrând parcă să nu strivească firele de iarbă ce se așterneau blând înaintea lui, iar pașii lui urmau parcă singuri un drum iubit, un drum spre liniște, pe care îl cunoșteau dintotdeauna și care pornea din sufletul său și se oprea nicăieri. Ar fi mers o veșnicie așa, fără să obosească; aici nu-i mai trebuia nimic, nu mai știa nimic și avea tot ce-a visat vreodată: liniște și speranță.
Deodată, un țipăt sfâșietor veni din depărtare și tulbură vâlceaua, precum o piatră aruncată la nimereală în limpezimea apei; era atât de sfâșietor și totodată atât de cunoscut, încât baiatul se cutremură la auzul său. Stătu nemișcat și ascultă cu sufletul la gură, lacom să înțeleagă și speriat că, poate, dacă s-ar fi mișcat, țipătul l-ar fi găsit si i-ar fi strapuns inima.
Venea de undeva din deal și părea să poarte cu el povestea unei vieți triste, atât de triste încât toate grijile sale, ce mai înainte i se păreau de neînvins, se risipiseră ca niște păsări speriate și-și pierduseră toată greutatea pe care o lăsau zi de zi în inima lui.
-Doamne, ferește! își spuse încet Mărin, după ce-și făcu cruce, și se întoarse spre gârla de unde luă porcii și se îndreptă spre casă.
Tot drumul își dori să se întâlnească cu vreun vecin, nu pentru a-l întreba dacă auzise ceva prin sat, ci doar pentru o vorbi măcar puțin cu cineva si pentru a îndepărta de sine amintirea durerii pe care acel țipăt o aruncase peste tot.
Ajuns acasă, fu fericit să-și găsească repede cu privirea frații în curte, tatăl în pragul oborului cu o grămadă de paie in brațe, iar mama sub aplecătoare, mestecând grabnic cu făcălețul în tuciul cel mare cu mămăligă.
Rămase proptit de poartă și, în acel moment, fu sigur că el e cel mai fericit și cel mai avut om din lume, cu cinci frați, doi părinți și o casă mică dar în care încăpea totuși atâta iubire și înțelegere.
-Ce stai de parc-ai fi priponit de gard? întrebă preocupat Gheorghe.Vino și ajută-mă sa fac curat în oborul porcilor!
-Vin, vin! răspunse Mărin, care sorbea vorbele hotărâte ale tatălui său .
-Hai, că ne-apucă noaptea si trebuie să merg și la boier să iau animalele din câmp și să le duc la grajduri.
Se aplecară amândoi în acelasi timp şi, cu aceleași gesturi, strânseră și aruncară peste gard, în gradină, gunoiul ce se strânsese pe podeaua veche a oborului, făcută din resturi nefolositoare de blană, adunate de peste tot, și împrăștiară în fugă un strat subțire de paie uscate.
-Bagă porcii în obor și hai să mergem!
Între timp, Șerbana tocmai răsturnase mămăliga în pridvor, pe masa din lemn cu trei picioare și , spre disperarea copiilor care îi dădeau târcoale, o acoperise cu un șervet ca să-i iasă sufletul, cum obișnuia ea să zică.
Poarta de la drum scârțâi usor, iar Gheorghe si Mărin pășiră grăbiți pe ulită, spre casa boierului, și, pentru prima dată în viața lor, sufletele lor purtau simțăminte diferite: Mărin era sigur cel mai fericit om de pe pământ, iar Gheorghe se temea ca boierul să nu se supere că a întârziat și să nu-i mai dea de niciunele.
