Irina Dincă 
„Cine ar putea să-mi spună din ce plămadă sînt făcut? Am cutreierat destul prin lume şi am aflat că omul e plămădit bine pretutindeni şi cam la fel, şi tocmai aceasta este pricina pentru care cîte unul oboseşte şi vrea să prindă rădăcini pe undeva, să-şi găsească un sat şi o bucată de pămînt, încît plămada din care e făcut să preţuiască şi să dăinuie ceva mai mult de o clipită.” Alcătuit dintr-o plămadă efemeră precum tot ce-l înconjoară, homo viator cutreieră lumea în lung şi în lat pentru a-şi găsi un rost şi a se înţelege pe sine însuşi, pentru ca în cele din urmă să se întoarcă, într-un cerc al vieţii şi al morţii, în căutarea rădăcinilor pierdute. Ultimul roman al lui Cesare Pavese, Luna şi focurile (1950), urmăreşte tocmai acest traseu circular al unui bastard care visează toată viaţa să fie un altul şi care, după ce izbuteşte să-şi împlinească, prin capriciile sorţii, cele mai îndrăzneţe vise, tînjeşte să privească din nou lumea prin ochii inocenţi ai unui copil. Paradoxalul personaj ce prinde contur din tuşele ferme, dar meşteşugit frînte ale lui Pavese e într-o continuă căutare a unui nostos, a unui tărîm natal în care fiinţa aparent fără rădăcini, abandonată într-un spital din Alessandria, năzuieşte să se simtă acasă şi să-şi (re)găsească obîrşia pierdută. Doar aşa, efemera plămadă din care e modelat de soartă ar putea „să dăinuie ceva mai mult decît o clipită”, dobîndind consistenţă şi permanenţă, opunînd rezistenţă nemiloasei scurgeri a timpului în nefiinţă şi în uitare. Precum efectele optice ale tehnicii contre-jour, jocul de lumini şi umbre din scriitura cu asperităţi făţişe şi suavităţi ascunse a lui Cesare Pavese pune în scenă un personaj întunecat de umbrele melancoliei într-o lume iluminată de fasciculul orbitor ale nostalgiei.
Luna şi focurile este deopotrivă un roman al formării şi unul al rememorării, linia clasică a Bildungsromanului fiind adesea fracturată de capricioase flashbackuri ce reconfigurează necontenit povestea, aşezînd într-o nouă lumină chipuri blurate de uitare, imagini şterse de patina timpului, amintiri dosite în cele mai ascunse unghere ale amintirii. Această dublă orientare, dinspre copilărie spre maturitate şi în sens contrar, este asigurată de plurivalenţa personajului central al romanului, care este, succesiv, într-o desfăşurare cronologică, şi simultan, în creuzetul memoriei, un palimpsest de identităţi suprapuse. Astfel, el este eroul ce descoperă lumea prin ochii fără astîmpăr ai unui orfan, ai unei slugi, ai unui aventurier, ai unui rătăcit într-o lume străină, ai unui îmbogăţit ce nu-şi găseşte locul şi, în cele din urmă, ai unui cvadragenar ce se întoarce în satul „natal” pentru a-şi regăsi rădăcinile pe care nu a ştiut niciodată că le are. Romanul se construieşte printr-o acumulare de rupturi identitare, prima dintre ele petrecîndu-se la treisprezece ani, cînd copilul nimănui, luat în grijă de Virgilia şi Padrino în schimbul celor cinci lire lunare, este părăsit de familia adoptivă, copleşită de privaţiuni, şi devine în doar cîţiva ani sluga destoinică de la conacul Mora, unde îi intră în sînge rostul şi petrecerea fiecărui anotimp, precum şi sorocul potrivit al fiecărei munci. Cel poreclit Ţiparul în lipsa unui nume şi a unei identităţi certe, îşi trăieşte anii adolescenţei în umbra familiei şi a celor trei fiice ale lui sor Matteo, urmărind-o de departe pe intangibila Irene, visînd timid la farmecele nestăvilitei Silvia, imaginîndu-şi viitoarele cuceriri ale neastîmpăratei Santina, a cărei drăgălăşenie promite să întreacă farmecul domestic-campestru al surorilor, ce au mai degrabă „frumuseţea daliei, a trandafirului spaniol, frumuseţea acelor flori care cresc în grădină pe sub pomii fructiferi.” Cu toate privaţiunile, adolescenţa petrecută la Mora rămîne vîrsta idilică a viselor şi a speranţelor, în care totul este posibil, cu toate că şi această etapă este umbrită din cînd în cînd de frustrările celui care, văzînd focurile de pe dealurile din depărtare, de la petrecerea din Canelli la care nu fusese invitat, simte nevoia să se descătuşeze sălbatic şi tînjeşte să devină un altul, bogat, matur şi invulnerabil: „Seri în care o lumină, un pîlpîit de foc zărite pe dealurile din depărare mă făceau să ţip şi să mă tăvălesc pe jos de ciudă că eu eram sărac, că eram copil, că eram un nimic. Aproape că aş fi dorit să vină o furtună, un prăpăd din alea de vară, ca să le strice petrecerea. Şi acum, gîndindu-mă la timpurile de atunci, le regretam, aş fi vrut să mai fie o dată.”
Paradoxul pe care mizează Cesare Pavese în Luna şi focurile se construieşte printr-o dublă răsturnare de perspectivă. Pe de o parte, cel care se simte fără căpătîi şi fără noroc, copil orfan, om al nimănui, fără rădăcini şi fără avere, umilit şi urgisit de un destin potrivnic, doreşte cu ardoare să devină un altul, contrariul a tot ceea îi fusese sortit să fie în satul izolat de pe valea rîului Belbo. Pe de altă parte, peste douăzeci de ani, după ce îşi făcuse un rost mai întîi la Genova, apoi în America, norocosul ce se întoarce matur, bogat, înfloritor, respectat de toată lumea tînjeşte, la rîndul său, să fie un altul, mai exact, să redevină cel care a fost, să-şi regăsească adevăratul eu, amărît şi bătut de soartă, dar cu sufletul limpede şi proaspăt al copilului de odinioară: „Atîţia ani îmi fusese de ajuns o adiere de tei, seara, ca să mă simt un altul, să mă simt cu adevărat eu, fără să ştiu măcar de ce.” Primul vis, cu toată temeritatea lui infantilă şi elanul lui adolescentin, nu transgresează frontierele posibilului, dovadă că, sfidînd marja de neverosimil inerentă oricărui American dream, se împlineşte întocmai. Cel de-al doilea vis însă, cel al metamorfozei inverse, a omului matur în copilul de altădată, nu îşi va găsi niciodată împlinirea, întrucît, dacă revenirea în spaţiu este aparent realizabilă, întoarcerea în timp se dovedeşte imposibilă, nimeni şi nimic neputînd să inverseze cursul ireversibil al istoriei. Asemeni unui Ulise ce nu îşi mai regăseşte niciodată întocmai Itaca, Ţiparul este hărăzit să fie mereu un autre, întrucît cel care se aventurează în necunoscut împins mai mult decît de ambiţia de a pleca, de aceea de a se întoarce împlinit, revine în satul său prea tîrziu, cînd „figurile, glasurile, mîinile care trebuiau să mă cerceteze şi să mă recunoască nu mai erau.” În urmă rămîne doar povestea, singura ce mai poate întoarce cursul anotimpurilor, realcătuind din cuvinte un sat cît lumea întreagă, dăinuind printre dealuri, unde „timpul nu curge”.
Cesare Pavese, Luna şi focurile, Traducere din limba italiană şi note de Florin Chiriţescu, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 208 p.
