Dana Heuberger 
Închise încet caietul, admirându-i copertele de smarald și oftând, ca de obicei. „Ce frumos e și ce lucioase îi sunt paginile! Îl văd ca pe un prieten, chiar dacă știu bine c-ar fi meritat să fie folosit de altcineva mai bun. Ar trebui să îmi pot scrie în liniște gândurile în el, sunt sigură că n-o să mă trădeze și îmi închipui c-o să mi le primească cu drag, c-o să le înconjoare surâzându-le. Ordonându-le întrucâtva. Oare de ce simt că oricum aș încerca să îmi înșirui cuvintele, niciodată nu va fi destul de bine? Că oricâte epitete și comparații aș folosi, n-aș putea descrie suficient de exact nuanțele de verde care îmi fac atât de dragă primăvara? Iarba, mugurii, munții, speranța. Și visurile mele. Scriu, scriu și mi se pare că nu reușesc să aștern pe hârtie decât șiroaie de explicații inutile. E foarte fain stiloul meu cel nou (de un verde imperial, subțire, chinezesc – o nebunie!), iar cerneala Hero (blue-black, preferata mea) are sclipiri verzui. Și tot ceea ce iese din mine e o mâzgăleală total nepotrivită, în ciuda culorii. Și domnul Müller care are degeaba atâta încredere în mine… Cum crede el c-aș putea să devin vreodată un jurnalist acceptabil, când sunt în stare să produc doar rânduri strâmbe, cu tăieturi, ajustate și totuși atât de incomplete? Ar trebui să scriu mai întâi dicționare care să definească așa cum vreau eu sensurile cuvintelor, nesfârșite liste explicative. Urmate de explicarea explicării explicației. O, știu prea bine rețete câștigătoare, le aplic la lucrările de control și le voi folosi cu siguranță la bac, dar ele nu mă reprezintă, sunt doar surlele și trâmbițele pentru Marele Public. Care mă va aplauda la scenă deschisă, în delir, cerând bisuri peste bisuri, iar eu – cea verde, despre care nu le spun niciodată nimic esențial (de teamă? din neputință? pentru că nu corespund? eu, sau ei?) – le voi executa cu dexteritate și cadență. Știu să dau ritm cuvintelor, ba chiar și să le imprim linii melodice de-a dreptul drăgălașe, uneori. M-ajută orele de pian și muzica din mine, mi le așază cu ușurință, câteodată involuntar, în fraze care curg în game și stiluri diferite, fără să distoneze. Mă pricep să le fac să nu sune fals, le și colorez după model, încadrându-le în tipare pastel și ieșind din când în când câte puțin din ele (cu remarci neașteptate – surprinzătoare pete de culoare), atâta cât să nu devin total plictisitoare și să nu depășesc prea tare linia. Le dresez, să nu se îngălbenească, să își păstreze iluzia de verde, cel puțin. Și toată lumea-i fericită, mai puțin eu, care știu că trișez. Că nu-i destul, că nu-i drept, că nu-i chiar așa. Că nu sunt eu aceea.”
Știi bine, cuvântul greenhorn m-a iritat din prima clipă. Găseam insuportabilă asocierea dintre verde și ageamii, chiar și citind-o în Winnetou al lui Karl May, chiar și știind că n-am cum să schimb definiții și percepții. „De ce ar fi niște ageamii Cei Verzi, aflați la început de drum? Lipsiți de experiență, poate, dar e neîndoielnic că majoritatea sunt ca mine, strălucitor de fragezi, însă plini de discernământ, în stare să judece lucrurile mai clar decât adulții ăștia infatuați și de cele mai multe ori galbeni sau stacojii de invidie…” Îți sună cunoscut? Ei bine, mi-au trebuit ani întregi ca să accept și alte nuanțe în afară de turcoazul cel nobil (care, fiind un fel de albastru travestit, nu poate fi decât princiar) și de smarald (hai, treacă de la mine!), și să apreciez până și verdele de crom sau pe cel englez. Să văd că patina vremii poate să înnobileze culorile, îmbogățindu-le chiar și atunci când devin impure și împrumută nuanțe din altă sferă cromatică. Să admir nu doar frumusețea radiantă a primăverii, cu tușe nete de nuanțe puternice, ci și pe cea a toamnei, unde rămășițele de verde se asortează atât de bine cu arămiul atotputernic.
Verdele maturității m-a găsit nepregătită să-l accept, să-l recunosc până și iarna, ca prospețime, până și în cele mai negre momente, ca speranță. Știi, pictorii zic că nu există alb și negru. Că dacă te uiți cu atenție, vei descoperi nuanțele chiar și în extreme. Că până și o dâră de smarald întunecat îți poate risipi întunericul, că alegând bine unghiul poți să te bucuri de ochiul curcubeului reflectat în dalba zăpadă.
„Ce bine că ești verde, căci nu poți fi decât tânăr, neaoș, optimist și proaspăt! Neofilit.” Simplificând, s-ar părea că întregul concept de verde e captiv în șabloane rigide. E cazul oricărei alte culori și al lumii întregi, de altfel. Eu una cred că depinde de tipare, de cine le alege, de cine le acceptă sau nu. Căci nici măcar „iarba verde de acasă” nu e fără pereche. Din fericire, nostalgia nu e condiționată de comparații, fiindcă dacă așa ar sta lucrurile o țărișoară ca a noastră ar pierde la scor, fără drept de apel, în fața uneia cu altfel de curenți de aer, cu o altă poziție geografică ce garantează pentru mai multă vreme culori vii și oameni entuziaști, cu spirit tânăr, deasupra vremurilor. Și nu e nici măcar obligatorie: ea ține de verdele aflat în stare latentă în tine, de influența lui asupra devenirii tale, fără ca aceasta să depindă numai de nuanțele (de la verde-neon la verde-obosit) percepute demult, de amintirea lor fotografică. Mai cred că nu se poate să fii indiferent față de verde, cu sau fără semnificații mai mult sau mai puțin șablonarde. Îl poți urî sau iubi, dar n-ai cum să nu remarci că nu e niciodată asociat cu senzații și evenimente anodine și chiar și atunci când e prăfuit sau ars de soare îți dezvăluie, dacă ai ochi s-o observi, o poveste vie.
S-a stabilit demult: culoarea cea plină de speranță a lumii anului 2017 e greenery, un amestec intens de verde și galben. Aștept cu obstinație să afle asta cât mai mulți oameni, iar întâmplările (măcar cele care vor veni peste noi de mâine încolo) să n-aibă încotro și, colorându-se, să devină dătătoare de speranță.
