Daniel Cristea-Enache 
O generaţie
Citind romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, am înţeles ce înseamnă o generaţie.
„Am înţeles” nu-i chiar exact: e vorba mai degrabă de ceea ce am simţit, de nenumărate ori, pe parcursul lecturii. Credeam că nu mai este posibilă desfacerea unui cititor naiv de lectorul obligaţiilor profesionale; mă despărţisem, doar, de atîta vreme de acel ego care citea din plăcerea identificării şi plonja nesupravegheat în materia fierbinte a unei cărţi. Dar, iată, Noapte bună, copii!, în timp ce spunea adio unei vîrste, mi-o reamintea: şi încă atît de intens încît, deşi lumea romanului e una preponderent bănăţenească, recunoşteam Militarii şi Bucureştii copilăriei la tot pasul.
La ceva timp după lectura cărţii, i-am întîlnit pe Radu Pavel Gheo şi Alina Radu la Timişoara; şi, din vorbă-n vorbă, din amintire în amintire, am realizat că impresia de lectură se verifica întru totul. Atunci, am devenit un detector şi un detectiv generaţionist: nu cumva, mi-am spus, întîlnirea în trecut cu un om cu care abia acum stai la taclale poate fi reiterată? Ce-ar fi să lărgesc, să lărgim cercul, recunoscînd aici, acolo, dincolo, dincoace, tipi din generaţia noastră?
Dacă-s scriitori, cu atît mai bine. Totul e să fie peste medie, ca să nu ne tragă generaţia-n jos: să n-o facă de rîsul promoţiilor ulterioare. Fiindcă generaţiile precedente oricum ne consideră pe toţi, în devălmăşie, nişte tineri fără respect, domnule, pentru valori şi fără repere, domnişoară, în lumea haotică de azi. În căutare de tovarăşi de generaţie, m-am dus la Iaşi, unde erau cine altcineva decît Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. Gheo şi Lungu sînt născuţi în 1969, eu în ‘74, Teodorovici, în ’75. Dar pînă unde merge cursorul generaţionist? Care e limita de sus şi care, cea de jos?
Sînt date, cred, amîndouă de (pseudo)Revoluţia din decembrie 1989. Nu contează că Revoluţia „a fost sau n-a fost”. Esenţial e că, în urma ei, orice ar zice cine ar zice, lumea românească s-a schimbat profund. Or, esenţială e chiar vîrsta la care a fost înregistrată, de fiecare, această schimbare. Nu e totuna să intri într-o lume a libertăţii la douăzeci de ani, la treizeci ori la zece. În primul caz, eşti încă la întîia tinereţe, cu toate opţiunile ei. În al doilea, eşti format în regimul socialismului real, chiar dacă ai fost, ca artist, evazionist în raport cu el (generaţia lui Cărtărescu avea peste 30 de ani în decembrie ’89). În al treilea, eşti prea mic pentru a înţelege epoca în care trăieşti, ultimii şi cei mai mizerabili ani ceauşişti. Eşti deja, cu arme şi bagaje existenţiale, al epocii următoare.
Dar noi, cei născuţi între 1968 şi 1977, „decreţei” sau copii doriţi, facem parte din aceeaşi generaţie şi avem aceleaşi amintiri. Sîntem mulţi (Decretul 770/ 1966…) şi, cum spune reclama, bine organizaţi. Se fac filme cu noi; se scriu cărţi. Tot noi le regizăm; iarăşi, noi le scriem. Ce avem în urmă, ce formează liantul acestei generaţii?
Blocurile care se tot construiau şi pe ale căror şantiere făceam atîtea explorări; ţevile cu cornete şi cornetele cu ace; of course, cheia de gît; fotbalul pe stradă şi fotbalul cu nasturi; cravata roşie mototolită şi băgată-n buzunar cînd ieşeam pe poarta şcolii; taberele în care plecam cu clasa, spre încîntarea părinţilor pe care scădea presiunea; jocurile de seară, cînd se întrerupea curentul; dîrdîitul în apartamente şi garsoniere; cozile monstruoase la care stăteam cu orele; casa de comenzi „Mercur”; raţiile la ulei, zahăr, finally la parizer; şampanie Zarea la 60 de lei plus 3 lei sticla şi rafturi-rafturi de creveţi vietnamezi; Incredibil, dar adevărat oferită sîmbăta de Tudor Vornicu pînă s-a terminat şi chestia asta atît de mişto; desene animate comprimate pînă la cîteva minute pe săptămînă; Dallas şi întreaga mitologie creată în jurul lui Bobby şi J.R., Pamela şi Sue Ellen; bomboanele cubaneze, surprizele cu fotbalişti de la cîte un Campionat European sau Mondial pe care tot la bulgari (Gheo, la sîrbi) le vedeam; bancurile în suită; oracolele cu „libertăţi” inimaginabile; groaza urbană de Răpitorii de copii care ne extirpă şi ne vînd organele; frica de miliţieni şi de treapta I; vorbitul cu fereală, cînd ni s-a spus, în familie, ce-i un securist; şi totuşi, şi totuşi, dragostea atît de sinceră şi de pură pentru tovarăşa (e drept, învăţătoarea mea era tînără şi frumoasă, iar nu cine ştie ce babetă acră de care au avut parte alţii); şi încă, şi încă, acel American Dream transformat de Gheo în pivot al romanului său, şi care ne intra, de pe casete video, prin toţi porii. Madonna tînără şi explozivă; Michael (o, Michael!) dinaintea operaţiilor estetice; Gorby, Cernobîl, Steaua cu cele patru penaltiuri apărate de Duckadam; şi înainte, Dinamo răsturnînd scorul cu Hamburg, şi înainte, Craiova lovind bara în semifinala cu Benfica; şi peste toate astea, Ţopescu pedepsit de Nea Nicu şi Balaci nelăsat să joace Afară.
Trecutul generaţiei noastre, stocul inepuizabil de amintiri comune. Dar viitorul?
*
Asupra viitorului unui ins e mai prudent să nu ne pronunţăm, întrucît fiecare subiect are traiectoria şi destinul său. (De aceea, sînt tragicomice proiectele personale pe termen foarte lung pe care ni le facem, ca şi cum am putea controla sută la sută parcursul lor de îndeplinire.) Dar în ceea ce priveşte tabloul perspectivei unei generaţii există şi premise, şi condiţii operaţionale pentru a-l contura.
S-a discutat, mult, despre „generaţia războiului” ori „generaţia întreruptă” (Geo Dumitrescu, Ion Caraion şi ceilalţi). S-a vorbit, abundent, despre generaţia ’60, apoi despre „optzecişti”, mai încoace despre „nouăzecişti” şi „douămiişti”, ca şi cum, fix la zece ani, o nouă generaţie literară iese în arenă, „ocupă” deceniul şi apoi lasă locul liber pentru generaţia următoare. Ceea ce face diferenţa între generaţiile literare este, după mine, chiar unghiul specific de înţelegere a literarului (poeticului, prozasticului, interferenţelor dintre ele), dezvoltînd, pe cale de consecinţă, un concept şi un discurs artistic nou.
Dar să ieşim puţin din literatură pentru a observa terenul mai larg în care aceasta se infiltrează. Viitorul generaţiei celor născuţi între 1968 şi 1977 este, pe cît se poate omeneşte prevedea, unul fast, la antipodul celui al generaţiei războiului, ghinionistă istoric. Ei erau foarte tineri şi formaţi în libertatea epocii interbelice cînd au venit, în suită, dictaturile de dreapta, războiul mondial, totalitarismul de stînga întins, în România, pe patru decenii. Noi, în schimb, eram foarte tineri şi încă nedeformaţi de acest totalitarism comunist atunci cînd a venit, spre incredibila noastră baftă, ruptura din decembrie 1989.
Libertatea este pentru noi, ca şi pentru generaţiile precedente, ceva foarte preţios şi, într-un anume sens, extraordinar. Celor veniţi după noi nu le spune mare lucru, fiindcă au făcut ochi în aerul ei. La acest punct, împărtăşim deci ca valoare ceva ce părinţii noştri au vrut cu disperare să aibă, şi n-au avut decît tîrziu, spre deosebire de copiii noştri care au avut acest „ceva” din capul locului, fără a-l valoriza.
Formaţi în anii ’80, cînd se învăţa pe rupte pentru examene intrate azi în disoluţie umoristică (treapta întîi era ceva înfiorător, iar admiterea la Facultate părea piatra unghiulară a existenţei), avem un cult al cărţilor şi totodată al muncii intelectuale. Înainte să citim de plăcere, am citit din obligaţie; şi, prin urmare, ne vine destul de greu să înţelegem „mofturile” celor foarte tineri, care nu se lasă constrînşi de nici o obligativitate. Părem, de aceea, conservatori şi la fel de „plicticoşi” cu programul nostru de lecturi pe cît erau părinţii şi profesorii noştri în „Epoca de Aur”. A se vedea disputele periodice dintre Simona Sora şi fata ei Dora, transformată, de colega noastră de generaţie, într-un personaj credibil al generaţiei următoare. – De ce să citesc ceea ce-mi tot spui să citesc? – Pentru că trebuie. – Dar de ce trebuie? – Pentru că… Şi aici, discursul mamei se frînge, întrucît ce a trăit ea, dimpreună cu noi, în anii în care a citi cărţi bune însemna singura bucurie nu se mai potriveşte deloc cu ceea ce trăiesc elevii de astăzi.
Aparte de bucuria lecturii şi a culturii înalte, muncile prezentului ni se par un fleac pe lîngă cenuşiul mizerabil de ieri. Poţi recunoaşte de la o poştă un component al generaţiei noastre după modul stahanovist în care munceşte. Pare că fericirea lui este să-i tragă la mai multe războaie deodată, răzbunînd strivirea spiritului de iniţiativă şi nivelarea care i-au traumatizat pe părinţii noştri. Vezi cîte un cap de familie, fie masculin, fie feminin, alergînd cu progenitura la şcoli, claxonînd în trafic şi ascultînd muzică bună, dînd ultimele sfaturi băieţelului plictisit şi răspunzînd la telefoanele matinale de la job. Sau cîte o mamă cu priviri sfredelitoare, performînd năvalnic, pe trotuar, cu doi gemeni aerieni transportaţi către aceeaşi grădiniţă; şi cu un aer de mulţumire pe care nimic din desfăşurătorul criminal al unei zile de lucru nu l-ar putea justifica. Muncim pînă la epuizare, şi-a doua zi iar, şi-a treia zi iar, şi ni se pare că este firesc, că aşa trebuie, că nu există ceva mai frumos pe lumea asta decît să tragi la jugul familiei tale şi să sporovăieşti cu prietenii cărători, tot aşa, de poveri…
Recapitulare: o generaţie care a prins schimbarea la vîrsta cea mai bună pentru a se bucura de ea; care a învăţat pe rupte în anii ’80 şi munceşte frenetic în anii libertăţii; care mediază între lumea veche şi lumea nouă, înţelegîndu-le – ea şi numai ea – pe amîndouă deodată; în fine, o generaţie care va lua sau deja a luat puterea simbolică şi este atît de consistentă numeric şi valoric, încît va preda ştafeta foarte tîrziu.
O singură pată pe acest viitor luminos al generaţiei noastre, o mică şi sîcîitoare întrebare pe care eu am pus-o la Universitatea „Petre Andrei”, la Iaşi, fără să primesc un răspuns mulţumitor.
Aveţi idee cine ne va asigura pensiile?
Dilema Veche (online), mai 2012
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
