Leonard Oprea 
(Respirație de Mirela Roznoveanu)
„… durerea vieții capătă sens dincolo de trup cînd iubești viața simplu, ca și cum ai ai fi doar inima… ce-ți bate pentru viață… cu bucuria de a trăi… atît…” (Theophil Magus)
Ajuns în mizerie, în urma pariului dintre Dumnezeu și Satan, Iov îl acuză, cheamă în judecată pe Dumnezeu, într-un proces public. Iov rabdă nenorocirile acumulate peste el în timp ce Satan le supralicitează. Tânguirea polemică, zbuciumul din Cartea lui Iov consemnează încercarea de a raționaliza pedeapsă. În final auzim însăși vocea lui Dumnezeu. Iov înțelege atunci deplin ceea ce textul în sine nu ne comunică; ce putem totuși percepe este că Dumnezeu nu poate există decât în dialog cu omul. Tensiunea, sfȃșierea, remușcarea, disperarea, eseul moralizator și polemic, dispersarea lăuntrică a personajului principal sunt mijloace narative de revelare a profunzimilor psihologice, ca și a căilor de accedere la un adevăr.
Iona este cel care l-a pierdut pe Dumnezeu; care îl sfidează pe Dumnezeu, pentru a-l regăsi. Tonul lui Iona este cel al reproșului. Iona încearcă să se sinucidă fără succes, pentru că Dumnezeu îl apăra de fiecare data. El este ignorantul supus unui process de educare divină. Singurătatea lui Iona certifica criză gândirii trăită de o umanitate care își fundamentase concepția de existența pe o realitate transcendentă și care, sub presiunea istoriei, trăiește momente de debusolare.
Ieremia în schimb este cel care îl caută fără încetare pe Dumnezeu. Confesiunea, lamentația, groază, viziunile profetice, miracolele decid în cele din urmă ca închipuirea să devină realitate epică. Plângerea, profeția, denigrarea viciilor, descrierea ororilor, criticismul, paginile de roman social amestecă elementele onirice, fantastice, cu cele simbolice și realiste. Lirismul imbibă textul. Ieremia creează tabloul de coșmar al dezagregării lumii lui aflate în robia asiriană. Relatarea suferințelor sale morale și fizice, conectate la suferințele colective, constituie dincolo de jurnal, un model viabil estetic și oricînd posibil. Ecleziastul se revendică acestei arhitecturi epice, aceea a eseului liric moralizator și a biografismului profetic.
Am făcut această introducere pentru a reaminti o paradigma epică dar și pentru a explică de ce, la începutul secolului al XXI-lea, ea se reactualizează în romanele lui Leonard Oprea.
Împrejurările istorice și individuale sunt cumva la fel de tragice. Leonard Oprea, scriitor dizident român, zece ani mai târziu, după Revoluția din 1989, împreună cu familia, părăsește țara. După ani de suferință sub regimul comunist, dizidentul trece printr-o post-revoluție de coșmar. Dezgustat și debusolat în urma loviturii de stat prin care nomenklatura de gradul doi preluase puterea, el pleacă într-un exil asumat în Statele Unite ale Americii. Aici, în cea mai avansata democrație de pe pământ, scriitorul român găsește o realitate de la un punct imposibil de acceptat și de înțeles.
Mai întâi, scriitorului exilat îi este greu să scrie într-o limba nouă; publica totuși în limba engleză, patru romane bine apreciate și difuzate în America, Canada dar și în Europa, Asia, Australia. Recunoscut în țara din care plecase, el luptă acum să fie recunoscut în țara în care s-a exilat și în lumea largă.
Adaptarea socială este teribil de grea. Ca scriitor de limba ne-engleza, nu are nicio meserie. Se simte inutil social și inadaptat. Prietenii se dovedesc a fi ne-prieteni și îl părăsesc unul câte unul. Neștiind cât de dură este legea americană a familiei, face eroarea de a se lansa în altercaţii conjugale. Cea ce era aproape banal în ţara părăsita, o ceartă de familie, nu este în noua ţară. Arestat, judecat, închis laolaltă cu deținuții de drept comun sau criminali, el pierde totul: căminul, familia, dreptul de a-și vedea copilul, orice sursă de existență.
Marginalizat, căzut la limita de jos a vieții, abia având din ce trăi, dormind pe unde apucă, muncind din greu în condiții precare, el se roagă și scrie.
Dumnezeu și Iisus Hristos sunt partenerii constanți de dialog.
Rugăciunea face parte din discursul epic normal.
Ceea ce Leonard Oprea definește și numește Respirații sunt în fapt forme lirice parte a narării profetice.
Arhitecturile epice de tip Iov, Iona și Ieremia se actualizează în cărțile lui Leonard Oprea la o magnitudine nemaiîntâlnită în literatura recentă.
Recunoaștem aici autorului o neobișnuită putere morală, sufletească și omenească, aceea de a spune și expune, ca și Iov, întregul tablou al nefericirii sale.
Paradoxul, vorbirea ermetică, încifrată fac parte organică din text:
„Cea mai mare ispită este … dorința-de-ispită.
Și, mereu, cu oricât de mărunt gând începe, va culmina prin visul despre lepădarea de Credință. Așadar, prin a-l pune pe Dumnezeu sub semnul îndoielii; adică, prin a-ți imagina Izgonirea din Rai ca pe o inacceptabilă nedreptate… Ca pe o negare a dreptului tău de fi un dumnezeu.
Odată înfăptuit acest vis-viciu, orice viciu este posibil.
„… diamante în
iarbă – roua sub azur,
lacrimile-n zori…“
Epicul fracturat, lirismul enigmatic revelă iubirea de aproapele și iubirea de Dumnezeu:
„Cei care nu au trăit vreodată conștienți ori, conștient își refuză trăirea deplină a bucuriilor simple – sunt deplin străini de pacea lăuntrică.
Și, imediat sunt înstrăinați de Iisus Christos.
Deci, fără îndoială, sunt străini de Iubire, fără de care “… eu sunt nimic”.
„… sub crengi de pini
în apus – spuma din val
sărută stânca…”
Alteori, profetul încearcă să afle rațiunea pedepsei sale, el fiind alesul lui Dumnezeu:
„Și, astfel – întotdeauna, dar întotdeauna – visul supra-dimensionează viața.
Și, de ce ar fi alt fel, când viața este ceea ce este: un cașcaval plin de găuri, marcând absența credinței, moralei, demnității, responsabilității – dar, cel mai grav, absența iubirii omului de către om?
„… fâșii alb mov în
acest apus de brumar;
norii… celest basm …”
(…)
„Nu îl poți iubi pe Dumnezeu, fără a fi iubit de Dumnezeu.
„Căci, ne-iubit de Dumnezeu, cum îl vei cunoaște oare?”
Credința devine axul, elementul primordial al existenței, indiferent de vicisitudini:
„În zborul său șoimul se înalță în cercuri infinit împlinite – dincolo de nori.
În zborul său omul se înalță dincolo de nori prin și întru Credință.
Acestă Credință este doar Dumnezeu.
„…plouă amarnic…
toamna… agonic somn ce…
mă poartă – în vis…”
Obsesia vieții, a trăirii veșnice se definește ca o rătăcire:
„… Omul, da – rătăcit și speriat în și de infinitatea și de eternitatea în-dumnezeirii sale, Omul are o obsesie continuu atotputernică: să trăiască. Inevitabil – mereu este ne-pregătit să moară. Deși, Moartea este doar altă Viață. Cea de după Viață. Precum Iisus spune:
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.
Tare vă mai rătăciți…
„…decembrie, ce
adânc… stele-n vals mut pe…
neaua de argint…”
Interpretările biblice, cristice, ale cuvântului divin sunt permanenţe definitorii ale discursului auctorial:
„Fiind Cuvântul Domnului – poate fi comentată Biblia ?
Credința – da, poate fi comentată. Dar – Biblia este și Credința în cuvânt scris.
Așadar, comentariul Bibliei nu este interpretare.
Comentariul Bibliei este Liber Arbitru.
Este Omul ca Dumnezeu în fața Creației.
“… noaptea curge lin
in fulgii de argint; ce…
liniște, ce zbor…”
„…mă întreb mirat: din moment ce viața poate fi o moarte așa cum toate mi se întâmplă acum, care ar fi motivul pentru care nu aș iubi moartea la fel de mult ca viața?!…”
Psalmi de o frumusețe tulburătoare își fac din când în când apariția de-a lungul zicerii profetice :
„… și, iată – m-am plimbat îndelung prin furtuna de zăpada din 21 decembrie 2008, pe străzile din Auburn, Maine… și, iată, ființă mea s-a aflat în acel răi al fugilor și al vânturilor răzvrătite, al cerurilor năpustite în năvală de zăpadă asupra ființei Pământului, cu oameni și tot ce au au ei… asupra pădurii și brazilor de Crăciun, asupra caselor, asupra inimilor rătăcite – oh, Doamne, asupra trupului meu, chinuindu-l, dar și asupra ființei mele, înălțând-o acolo, dincolo de mânia boltei… căci, astfel am cunoscut că… viață nu este, eu nu sunt, oricine nu este; am înțeles însă ce se tot cuvântă de mii de ani, fulgii nebuni m-au ajutat să aflu cristalin că… viață este totuși astăzi, doar astăzi; că… eu și oricine altcineva suntem acum, doar acum; oh, Domnul meu și Dumnezeul meu, care dintre fulgii ce se aștern, se topesc – suntem, eu, el, voi, noi?…
„ … ceruri albmovii
și grele nasc sub steaua
Domnului – ninge…”
Vituperant la adresa racilelor secolului, profetul le va defini precum urmează:
TREI MONȘTRI DE SECOL 21 și NUMITORUL LOR COMUN
În acest început de secol 21 s-au cristalizat și funcționează perfect trei monștri ai lumii în care trăim. I-am cunoscut personal și conștiința mea, morala de creștin și artist trăind întru certă verticalitate, mă obligă să vă atrag atenția asupra lor.
Astfel, triumfători în mai tot ce făptuiesc, există astăzi:
-
Marxistul-liberal,
-
Cărturarul-fariseu
și
-
Fratele-cuminte (sau Cain-nevinovatul).
Numitorul lor comun este: lașitatea ca modus vivendi.
Au virtuți capitale:
-
lipsa de morală,
-
lipsa de demnitate
și
-
divina plăcere de a călca peste cadavre (orice remușcare – exclusă).
Îi veți regăsi întotdeauna, dar întotdeauna ca slujitori devotați și iscusiți ai Puterii; având întotdeauna, dar întotdeauna posturi onorabile și scaune moi; având întotdeauna, dar întotdeauna o viață domestică cât se poate domestică; având întotdeauna, dar întotdeauna zâmbăreață imagine publică.
Sunt oameni cu scaun la cap și stâlpi de nădejde ai societății civile și democratice.
Sau, de alt fel – nu contează. Sunt oricum oameni de încredere…
Dacă îi observați cu mare atenție, cu un ochi privesc la buricul lor, iar cu celălalt la Putere.
Restul…
The rest is silence…
„… ssst -foșnesc sălcii
în ritm de sambă, ta- tsss,
… neclintit, iazul…”
Paginile memorialistice devin plângeri în care îl auzim pe Ieremia La apa Vavilonului, “acolo șezum și plânsem” … (Începutul psalmului 136):
„Stau pe malul Fluviului. Este gigantic. Este dincolo de ce înseamnă necuprinderea apelor Amazonului. Cu greu îi pot zări malul celălalt. Este atât de adânc, atât de larg, atât de incredibil încât pot spune – este un cosmic cristal-lichid… instopabil.
Este Panta Rhei însuși.
Dincolo de Fluviu – lumea invizibilă.
Lumea voastră.
Lumea noastră.
Am trăit în ea.
Ieri.
Astăzi, sunt aici.
Singur.
Pe malul Fluviului.
Cerul este atât de senin…
Pădurea este atât de verde…
Stâncile sunt atât de albe…
Păsările sunt atât libere…
Sunt singur.
Aici.
Absolut singur.
De aceea pot să vad.
De fapt, inima mea vede:
Iisus este Crucea.
Crucea este Christos.
Iisus Christos este Dumnezeu.
Si, astfel, firesc te întreb direct:
ÎȚI MAI AMINTEȘTI DE CE A MURIT IISUS CHRISTOS PE CRUCE?
„…pata de sânge
îmbătrânit pe podea,
Doamne, este vie! …”
Rătăcirea omului, globalizarea, uitarea esenței dumnezeirii și sfințeniei, obsesia singurătății absolute în lumea exilului par similare celor din robia asiriana a lui Ieremia:
„…în clubul American al Singurătății:
THE PROMISED LAND of LONELINESS.
Nu, hotărât lucru nu vei mai deloc singur – sunt împreună cu tine 310 297 000 de Americani… singuri.
Îngrozitor de singuri.
Deci, bucură-te!
Dar, nu întreba:
DE CE?
„… crepuscul astăzi…
pe sosea mașinile…
…apus de plumb, plumb…”
Un alt fenomen este acutizarea bătăliei dintre Dumnezeu și Satan:
SATAN
În diversitatea existenței sale Satan este aproape infinit, doar Dumnezeu fiind infinit și bun.
Astfel, modul exemplar de a-l ispiti pe Satan să vina asupra ta și să te locuiască, este acela de a-ți spune:
„Răul nu este decât ce-mi pot imagina eu despre rău. Iar omul își poate imagina orice!”
Complet greșit deoarece acest „aproape infinit” care definește diversitatea existenței lui Satan ca fiind limitată, nu este decât (dar deloc sigur), doar istoric vorbind putința omenirii de a imagina Răul.
Satan este un infinit restrâns, un infinit „mic” – dar totuși infinit.
Omul nu a putut și nici nu va reuși vreodată sa-și imagineze infinitul.
Când a putut omul să-l cunoască pe Dumnezeu – Infinitul?
Prin urmare – întotdeauna mintea unui singur om a imaginat Răul (sub mai toate formele accesibile imaginației lui, chiar și ca formă de “bine” a Răului) până la limita acelui Rău îndreptat împotriva sa însuși și împotriva celor care constituie obiectul dragostei sale.
Dincolo de această limită, întotdeauna omul l-a căutat disperat pe Dumnezeu. Întotdeauna.
Unii l-au găsit, până la urmă. Poate chiar în ultima clipă a vieții lor…
Alții, nu. Niciodată.
Așadar,
devine perpetuu inimaginabil de Rău, acel Rău pe care-l considerăm perfect imaginabil.
Și, astfel, orice Rău – considerat de om perfect imaginabil conține în el, cu certitudine, sămânța „chemării lui Satan”.
Fiind Satan un infinit „mic”, dar totuși – infinit.
De aceea îți reamintesc cititorule cuvintele Domnului Iisus Christos:
„Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.
Să te închini numai Domnului Dumnezeului tău și numai lui să-i slujești.
Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău!”
(Luca 4/ 4, 8, 12)
„… asfințit peste
brazii fulguiți – un corb…
… mielul sfâșiat…”
Arhitectura epică de tip profetic concepută de Leonard Oprea adună laolaltă: anecdote, plângeri, relatări, povestiri cu tâlc, tentative de cuantificare a necuantificabilului (câte feluri de fericire sunt; câte feluri de speranță etc.), aforisme, pilde, predici, rugăciuni, toate pe tonuri mergând de la sfințenie și delir mistic până la exasperare, urlet pe ultimele corzi nervoase (… soarele e mort…/ … cenușă e lumina…); eseuri politice, pagini de jurnal, tălmăciri ale faptelor apostolilor, demonizarea Americii; întrebări despre ce este Dumnezeu și unde se află Dumnezeu sau care este esența lui Dumnezeu, împărtășania și misterul ei etc.
În concluzie: dincolo de filosofie, mitologie, credință, tălmăcirea unor pasaje memorabile din Evanghelii și eseuri polemice,
în acest roman profetic vezi fiinţând desfășurat înaintea ta cugetul unui om.
Mirela Roznoveanu – New York
(Lehamitea lui Theophil Magus – Ed. Eikon, 2016, București, România /Prefața: Christian Crăciun; Postfața Mirela Roznoveanu și Vladimir Tismăneanu / ediție ilustrată/ ISBN 978-606-711-517-8)
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
