A-ți injecta literatura în vene ca pe un drog

ALINA MUNGIU. Ne dăm seama imediat cui aparține un articol scris de Alina Mungiu, chiar dacă apare nesemnat. Nervul publicistic, spiritul critic caustic, dus până la cruzime, folosirea dezinvoltă a numeroase informaţii culturale, cosmopolitismul, viteza de tren accelerat a dezvoltării oricărei argumentaţii sunt datele de identificare ale tinerei din Iaşi care a venit după 1989 la Bucureşti şi l-a cucerit rapid. În judecarea situației din România, publicista are o luciditate înfricoșătoare, al cărei fascicul îl plimbă asupra ţării, aşa cum plimbă un gardian lumina reflectorului asupra curţii unei închisori.

ROMUL MUNTEANU. Studiile lui Romul Munteanu despre critica literară occidentală postbelică au azi o valoare documentară. Nu ne vine să credem, citindu-le, că în critica literară a existat cândva o asemenea efervescenţă. Pe de altă parte, însă, ele ni se înfăţişează şi ca o panoramă a deşertăciunilor. Nimic n-a rămas din arsenalul de metode critice care i-au entuziasmat pe criticii literari din a doua jumătate a secolului douăzeci. Critica literară spre care se tinde acum, în lume, este lapidară şi exclamativă, de aceeaşi factură cu publicitatea.

IOSIF NAGHIU. Piesele-blitz ale lui Iosif Naghiu nu sunt niciodată minore, nu au niciodată miză mică. Chiar şi când scrie numai câteva pagini, chiar și când se joacă, dramaturgul vrea de la textul său totul sau nimic. El se joacă semnificativ, ca Charles Chaplin în binecunoscutele lui filme-parabolă. Aptitudinea sa principală este aceea de a deschide parcă fără efort, dintr-o exuberanţă de moment, neaşteptate − şi tulburătoare − perspective filosofice asupra existenţei.

FĂNUȘ NEAGU. În cărțile sale nu există personaje propriu-zise, ci un Fănuş Neagu multiplicat. În toate rolurile pe care le interpretează, scriitorul vorbeşte la fel. Cu alte cuvinte, personajele tind să nu se mai diferenţieze prin limbaj, devenind doar nişte prilejuri pentru autor de a se lansa în tirade fanteziste. Proza sa trebuie privită nu neapărat ca proză, ci ca un joc de artificii lingvistice. Şi adeseori spectacolul este captivant, oferind momente de splendoare ale limbii române.

Volubilitatea maximă se înregistrează în romanul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, în care personajele principale – cântăreţul Radu Zăvoianu, fotbalistul Eduard Valdara şi scriitorul Cornel Raminţki –, dar şi celelalte, par să recite pasaje din „cronicile sportive” ale lui Fănuş Neagu.

MIRCEA NEDELCIU. Şi Caragiale folosea în scris limba vorbită. Dar cum o făcea! Să ne gândim numai la modul cum este utilizată oralitatea în Momente şi schiţe. Este vorba, de fapt, de o esenţă de oralitate, de o limbă vorbită reconstruită, cu talent literar. Mircea Nedelciu, având şi el spirit de observaţie şi perspicacitate, dar nu şi talent literar, procedează ca un tehnician dintr-un laborator de fonetică, înregistrând mecanic, la nesfârșit, limba străzii.

BUJOR NEDELCOVICI. Romanul de debut al lui Bujor Nedelcovici, Ultimii, 1970, a provocat un coup de foudre printre criticii literari ai momentului. Chiar şi azi, la atâtea decenii de la publicarea lui, ne emoţionează ca un apel misterios venit dintr-o lume dispărută. Este vorba de lumea dinaintea comunismului, demonizată de comunişti şi mitologizată de imaginaţia populară. Supraviețuitorii ei se refugiaseră, în timpul comunismului, în subsoluri întunecoase, în care îşi luaseră, ca pe o Arcă a lui Noe, vestigii ale existenţei lor anterioare.

CRISTINA NEMEROVSCHI. În ultimii ani, a publicat unul după altul mai multe romane, toate șocante – pentru cititorii lipsiți de experiență − prin cinism, cruzime și nerușinare. O puternică impresie a făcut și folosirea torențială a cuvintelor, care oscilează între o vervă diabolică și vorbăria prozaică. Este foarte probabil că autoarea nu-și revede textele, grăbită, după terminarea fiecărui roman, să înceapă scrierea altuia. Ea nu construiește o lume fie și mizerabilă (ca Eugen Barbu, în Groapa), ci se scaldă în vulgaritate cu o plăcere suspectă, pe parcursul a zeci și zeci de pagini.

CONSTANTIN VIRGIL NEGOIȚĂ. Un jurnal de idei scris în perioada 1999-2001 este principala operă a lui Constantin Virgil Negoiţă, român stabilit în America, profesor de matematică la Universitatea Huinter din New York, afirmat ca specialist în „logica vagului”. Însemnările au subiecte eterogene, dar toate la un loc compun o imagine eseistică-literară stereoscopică a stilului de viaţă din SUA. Autorul (neobosit, dar în cele din urmă obositor) este, în fiecare moment, inteligent, inventiv, paradoxal. Hipercorectitudinea în folosirea limbii române, ca şi perfecțiunea stilistică ostentativă ascund (ca şi la H.-R. Patapievici) nesiguranţa omului de ştiinţă care apare în faţa publicului ca scriitor.

ION NEGOIȚESCU. Opera lui Ion Negoiţescu arată ca o cameră percheziţionată de Securitate şi lăsată vraişte. Nimic nu este dus până la capăt în această operă, iar ansamblul nu are o logică. Singura carte cu adevărat încheiată este Poezia lui Eminescu, dar nici ea nu este o monografie în sensul tradiţional al cuvântului. Poate fi considerată mai curând un poem critic. Va rămâne în veci inexplicabilă strădania acestui poet, care îşi injecta literatura în vene ca pe un drog, de a fi critic şi istoric literar.

NOTĂ. Din dicționarul Scriitori români văzuți din avion, care apare sub formă de serial în Scriitori români de azi (cea mai bună publicație literară on-line din România), lipsesc mulți scriitori. De ce? Unii pentru că, din avion, nu se văd. Și alții, pentru că i-am omis eu deocamdată, din motive strategice. Îi voi reintroduce în ultima clipă, înainte de a da cartea la tipar.

Desen de Linu.