Un autor multilateral

Un poet atipic, în cadrul generației sale, este Horia Gârbea, după cum o arată Celălalt țărm, volum în care este inclus și Ceasornicarul, text recitat de autor la câteva manifestări artistice și citat de Nicolae Manolescu, în cronica sa din România literară, ca reprezentativ. Generația sau promoția „nouăzecistă” preferă un discurs liric organic, crescând din experiențe biografice aproape nefiltrate, într-un marcat și remarcat autenticism. Între autorul și protagonistul poemelor desfășurate epic și dramatic (fie că e vorba de Cristian Popescu, de Daniel Bănulescu sau de Ioan Es. Pop), nu există o distanță și o ruptură de nivel. Poeziile sunt fragmente dintr-un lung și redundant monolog ofensiv ca la Bănulescu sau defensiv ca la Pop, într-o expresie acut-personală.
Nimic de acest fel în versurile polivalentului Gârbea, scrise cu distanță nu numai față de colegii lui de generație, ci și față de sine însuși, ca subiect liric. Poetul se obiectivează la maximum. Textul său devine o meditație concentrată ce poate fi urmărită ca atare pe „firul” succesiunii de imagini, majoritatea alegorice, într-un scenariu sapiențial presupunând o experiență general-umană, nu particulară. Poeziile sunt niște parabole pentru care se sacrifică sugestivitatea și ambiguitatea lirică, în favoarea limpezimii paginii prin ale cărei versuri se vede simbolul. Discursul liric parabolic presupune un curs pe care textul îl ia cu „necesitate” și la care participă, egale ca importanță, elementele unei scenografii meticulos pregătite. Poetul cunoaște finalul și își pre-determină intențional fiecare strofă, înțeleasă ca o treaptă spre concluzia integratoare. Personajele sunt și ele simbolic generice, precum în Poemul cu cămilele, unde un beduin, un palicar, un căruțaș, un muntean, un fachir, un călugăr îl sfătuiesc de bine pe poetul nostru, simptomatic de receptiv în spațiul propriilor versuri. Acestea se organizează și se diferențiază nu prin tonalitate ori prin breșe și rupturi de discurs, ci, dimpotrivă, prin fiecare new entry pe scena de teatru a lumii și a poetului. Fiecare personaj apare pentru a-i oferi sfatul, neurmat însă, fiindcă e nevoie de „colectarea” diferitelor experiențe de viață și a înțelepciunii „categoriale” cuprinse în ele. Poetul le reunește: „să-ți iei câteva cămile/ mi-a spus beduinul nu/ trebuie să fie multe/ să te ruinezi cu hrana lor/ patru-cinci sunt de-ajuns/ dar să știi că sunt ale tale/ că în orice dimineață/ poți să le pui marfa în spinare/ și să pleci către nord// să-ți iei niște corăbii/ mi-a spus palicarul/ nu multe să te bage la cheltuială/ la o adică ajung două sau trei/ dar să le ai și să le vezi în port/ dimineața și când îți vine chef/ să le încarci cu marfă/ și să pornești către sud”.
Fiecare nouă „intrare” pe cursul acestei poezii simbolice, aproape didactice, va aduce un sfat (deopotrivă profesional și existențial) similar. Indiferent de profesiune, experiența personală se înscrie în aceeași logică, expusă și întărită de la o strofă la alta. Urmează căruțașul, munteanul, un „altul”, apoi fachirul: „niște căruțe să-ți iei/ mi-a spus căruțașul/ o turmă de oi zise munteanul/ un camion sau două mă îndemnă altul/ măcar un elicopter/ să fie al tău/ să poți zbura oricând/ către apus/ să ai o cobră liniștită sau două/ mă sfătui fachirul”. Sfaturile devin, după cum se vede, exotice, dar în același spirit de economie și bună chibzuință. Punctele cardinale sunt altele pentru fiecare sfătuitor (nordul pentru beduin, sudul pentru palicar ș.a.m.d.), parabola rămânând una: nu agonisi prea mult, „ale tale” să nu te încarce decât atât cât să pleci lesne cu ele, când ai „chef”. Cea din urmă experiență va fi una a renunțării la tot. După ce a oferit, prin personajele ei, bune sfaturi celui dispus să le primească, „lumea” dispare complet din discursul călugărului: „o lumânare să-ți iei/ spuse călugărul nu mai multe/ una este de-ajuns/ să știi că o ai și că o poți/ aprinde oricând/ la lumina ei/ să citești psalmii/ și să știi că dacă se mistuie și/ se stinge nu mai ai nevoie de nimic/ pentru că ai învățat/ psalmii pe dinafară”.
În acest fel descriptiv cât este nevoie și transparent alegoric sunt scrise cele mai bune poeme ale lui Gârbea. O notă aparte fac textele din Addenda, prozastice, nu poetice, în care asedierea unei garnizoane de către niște barbari e reluată, o dată și încă o dată, pentru ca o experiență cvasi-completă să poată fi făcută prin fiecare actualizare. Deja consacrat în teatru și în proză, Gârbea este un autor multilateral.

(cronică apărută în „România literară”, nr. 37/2017)