Bătrânul şi cărţile

(din poveştile lui Kim)

Acum câţiva ani, într-o după-amiază, îmi spuse Kim – şedeam pe o bancă în Grădina Botanică şi citeam. Era o linişte adâncă, neobişnuită; sau, poate, eu mă cufundasem în cartea mea şi nu mai răzbăteau până acolo unde eram, nici ţipetele copiilor, nici uruitul tramvaielor de pe strada alăturată, nici celelalte zgomote ale oraşului. Lângă mine pe bancă se afla un bătrân. Nu-l simţisem până atunci. Şedea tăcut, cine ştie de când, ca şi cum prezenţa mea îi era indiferentă. Totuşi, când şi-a dat seama că-l privesc, mi-a spus cu oarecare teamă:

– Aş putea să răsfoiesc puţin cartea aceea? Numai câteva minute… Câteva pagini…

I-am întins cartea, nedumerit nu atât de dorinţa pe care şi-o exprimase, cât de tonul oarecum speriat cu care vorbise. Mi s-o fi părut, mă gândii. Dar văzui că, în timp ce ţinea cartea, mâinile bătrânului tremurau. Mi-o înapoie aproape numaidecât fără s-o deschidă.

– Poate vă deranjez, aţi fi vrut să…, bâigui el şi întoarse capul.

Îl asigurai că citisem destul şi că mă puteam lipsi de carte.

– Oh, nu, n-aş putea să… Totuşi, dacă…

– O luă din nou în mâini, dar nu se hotărî imediat s-o privească. Apoi, deodată, cu gesturi febrile, trase din buzunarul hainei o pereche de ochelari, îi potrivi dumnezeu ştie cum pe nas şi începu să citească. Îl urmăream cu atenţie. Citea repede, judecând după felul cum întorcea paginile, şi din când în când ofta.

– Nu, nu, cu neputinţă! strigă pe neaşteptate, smulgând ochelarii şi lăsând cartea să-i cadă pe genunchi. Nu mai reuşesc… Ascultă tinere, să-ţi povestesc ceva, de neînchipuit… Ceva care mi s-a întâmplat chiar mie, deşi pare de necrezut. Dar ce importanţă are dacă mă vei crede sau nu? Ştiu eu însumi aşa de bine că este adevărat…

Şi-mi spuse – continuă Kim – cea mai ciudată poveste din câte îmi fusese dat să aud.

I s-a întâmplat prima dată când era în liceu. Avuseseră de pregătit un cânt din Iliada şi, în clasă, un coleg rezuma ceea ce citiseră cu toţii. Lui i se păru sumară povestirea şi ceru îngăduinţa s-o repete. Nu-şi aducea aminte ce spusese, doar că profesorul îl oprise, la un moment dat, atrăgându-i atenţia că nu de toată epopeea e vorba, ci de un singur cânt, pe care colegul lui îl şi rezumase foarte frumos. El ascultă cu neîncredere şi pretinse că nu, rezumatul nu fusese complet; şi continuă, fără voia profesorului, să vorbească, până când fu din nou întrerupt şi i se ceru să se refere numai la acel singur cânt pe care-l avuseseră de pregătit. El răspunse atunci, mirat şi contrariat, că nici nu poate face altcum, de vreme ce n-a citit decât acel cânt. Neînţelegerea se repetă peste câteva zile când, pus să rezume discuţia dintre Oedip şi Preot de la începutul unei tragedii de Sofocle, el povesti întreaga tragedie. Sau, cel puţin, aşa i se păru profesorului, căci el nu citise decât acele câteva pagini de la începutul tragediei care se găseau în manual şi care se încheiau cu vorbele Preotului: „Oracolul! Să curme – odată – acest prăpăd!”. Cuprins de îndoieli, după această a doua întâmplare, alergă acasă şi se încuie în camera lui. Deschise cea dintâi carte care-i căzu în mână şi începu s-o citească. Nu ajunse însă nici la jumătate când îşi dădu seama că ştie ce se petrece până la sfârşit. Ca să fie sigur, scrise pe un caiet versiunea lui, apoi urmă lectura. Descoperi, puţin speriat el însuşi, că nu se înşela. Ceea ce era însă din cale afară de curios era că nu uitase (dacă verbul poate fi folosit în legătură cu lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată) nici un amănunt, deosebirile dintre carte şi versiunea lui fiind adăugate de el. Luă altă carte şi citi din nou până la jumătate. reuşi la fel de bine să-şi imagineze restul. Până seara, când fu aproape silit de strigătele părinţilor să iasă din cameră, citi cinci cărţi, toate numai pe jumătate; şi, de fiecare dată, fu de ajuns atâta ca să înţeleagă până la capăt.

Odată trecută surpriza descoperirii (urmă Bătrânul să-i istorisească lui Kim), avu tăria să-şi ascundă curioasa putere de devinaţie. Mai mult: se gândi s-o cultive. Dacă ar fi izbutit să reducă la un sfert sau chiar la o cincime numărul de pagini citite, – desigur, în scurt timp, ar fi uimit lumea cu cunoştinţele lui. După exerciţii răbdătoare, observă că, într-adevăr, partea pe care trebuie s-o citească, spre a înţelege totul, scade treptat. Îl copleşi o mare fericire şi citi astfel sute de cărţi într-un timp în care alţii abia ar fi sfârşit două sau trei. Acum era atât de sigur de puterea lui încât o mărturisi singurului prieten pe care-l avea. Acesta nu-l crezu fireşte, şi, atunci, ca să-i dovedească, citiră amândoi aceeaşi carte, apărută cu o zi înainte; el, în zece minute, celălalt, în câteva ore. Pe urmă i-o povesti: pe măsură ce povestea, pe chipul celuilalt creştea ca o umbră de mirare, pentru că (îi spuse el mai târziu) ceea ce auzea era şi nu era cartea citită. O mulţime de amănunte nu se potriveau, ideea era schimbată. Acum fu rândul lui să se mire; reciti în două-trei nopţi, numeroase cărţi, până la capăt, şi constată că puterea lui de a citi se transformase într-o putere de a inventa. Există oare, între una şi alta, o linie despărţitoare, o margine invizibilă, peste care trecem fără să ştim?Dacă lumea îi socoteşte pe profeţi nişte mincinoşi, confuzia nu provine de aici, din încălcarea acestei margini? Cărţile deveneau de nerecunoscut, ca şi cum ar fi fost altele; Un fir foarte subţire continua totuşi să le lege de ceea ce ar fi trebuit să fie.

Pentru întâia oară se îngrozi!

Acum îi erau suficiente zece, uneori nici zece pagini, din orice carte, dar nu spre a bănui întreg restul, ci spre a-l inventa. Şi, mai ales, îi era cu neputinţă să citească, atent supus, ca orice cititor: pe marginea textului, mintea lui o lua razna, fiecare rând, fiecare cuvânt se umflau, se umpleau de sensuri, ajungeau să semene cu o carte întreagă.

Nu se poate spune că s-a deprins vreodată cu miraculoasa lui putere de a crea folosindu-se de ceea ce au creat alţii. Dar e lucru sigur că pierdu treptat plăcerea de a citi. Pentru că, neaşteptând nimic de la o carte, cunoscând-o din prima clipă – fie că era un roman, fie că era un poem – el nu era niciodată curios, intrigat sau neliniştit. Imaginaţia lui prolifera jumătăţi, sferturi sau chiar (aproape) cărţi întregi, dar el avea în minte, din prima clipă, totul. Ceea ce imagina nu i se dezvăluia treptat, nu era o succesiune, o durată; i se releva dintr-o dată în toate detaliile. Cum nu avea bucuria descoperirii unor cărţi necunoscute, n-o avea nici pe aceea a inventării lor.

Când împlini şaptezeci de ani, observă că fusese colaboratorul nesolicitat al multor mii de autori, că aproape nu exista carte în lume pe care el să n-o fi scris în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută, dar, că, în tot acest timp, nu scrisese cu adevărat nici o singură carte. Pierduse doar cu desăvârşire plăcerea de a citi. Plecă într-o călătorie de câteva luni de zile. Pentru întâia oară, din adolescenţă, de când îşi descoperise ciudata însuşire, nu citi, cât dură călătoria, nimic. Privi, de pe puntea vaporului, apele oceanului şi cerul înstelat, privi zăpezile veşnice de pe vârfurile munţilor la poalele cărora ajungea… Era mulţumit şi liniştit, cum nu mai fusese de mult. Când se întoarse, constată că s-a vindecat. Ah, domnule, ce nefericit sunt de atunci! îşi încheie el povestea, uitându-se la Kim. Nu-mi găsesc rostul, nu-mi prieşte nimic. Îmi regret infirmitatea, viciul acela, cum să-i spun…Stau, zile-ntregi, pe banca aceasta, şi aştept să mor.

Rosti ultimele cuvinte cu o voce deznădăjduită şi fu prima oară de la începutul întâlnirii lor, când Kim îi văzu obrazul agitat de o spaimă nedesluşită, care-i umaniza trăsăturile.

(1970)

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto cover: totb.ro)