Ce se întîmplă cu sufletele copiilor morți de timpuriu, ale pruncilor ce nici n-au apucat să trăiască? Zosima dă o explicație destul de naivă, fără a părea prea convins de ceea ce spune, uneia dintre „credincioase” (Frații Karamazov, Cartea a doua, cap. III).
Dar ce se întîmplă cu trupușoarele lor, cu „bietele corpuri” de abia ieșite din trupul matern, cald și ocrotitor, pentru a intra imediat, mici și neajutorate, în pămînt rece, dușmănos? Ce teribilă trecere, ce nedreaptă soartă! Lutul topește răutatea trupurilor noastre, ale celor adulți și păcătoși. În cazul acesta, ritul înhumării are, poate, un sens. În cazul „copiilor nevinovați” (vorba lui Ivan Karamazov) nu-l mai are însă. Pentru ei ar trebui găsită o altă „soluție”, mai blîndă. „Cum să îngropi un copil, părinte! Ce, sînt oameni?”, am putea spune, parafrazîndu-l pe Niculae Moromete.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La ani buni de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)