Constantin Cucoș 
Centrarea educației pe formarea de competențe re-situează paradigma interdisciplinarității, în sensul că aceasta câștigă un statut privilegiat în învățământ, asigurând o formare a acestor achiziții de bază ale personalității. Caracterul complex al competențelor – ca unitate dintre cunoștințe, deprinderi și valori – este strâns legată de conceperea și realizarea formării individului într-o viziune interdisciplinară.
Competenţele sunt ansambluri structurate de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini dezvoltate prin învăţare, care permit rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, în contexte diverse. Competențele sunt stabilite pe cicluri de învățământ, dar și la nivel disciplinar, interdisciplinar și chiar trans-curricular. În literatura de specialitate se vorbește chiar de competențe transversale, care se referă la acele capacități care transcend finalitățile uinei discipline sau tip de educație, cum ar fi abilităţi de lucru în echipă, abilităţi de comunicare orală şi scrisă, respectarea şi dezvoltarea valorilor şi eticii profesionale, utilizare IT, rezolvarea de probleme şi luarea deciziilor, recunoaşterea şi respectul diversităţii şi multiculturalităţii, autonomia învăţării, iniţiativă şi spirit antreprenorial, deschidere către învăţarea pe tot parcursul vieţii etc.
Conceptul de competență prezintă unele avantaje cu valoare euristică: integralitate și integrativitate (în sensul că înglobează și unifică ipostaze diverse, chiar complementare, ale finalităților educaționale), progresivitate și caracter cumulativ (pentru că evocă o realitate în curs de facere, se referă la un proces dinamic de adăugare a noi conduite și performări ale persoanei) și transversabilitate, caracter transdisciplinar (o astfel de stare sau trăsătură a personalității este o consecință a unui demers multiplu, din direcții diferite, care se metamorfozează continuu, generând noi și inedite transformări sau achiziții viitoare ale individului). Totodată, nu pot fi neglijate și unele dificultăți, cum ar fi: caracterul complex prin însăși construirea sau derivarea acestor ipostaze finaliste, slaba sau dificila operaționalizare a realității observabile precum și dificultatea de evaluare a competenței (dinamismul competenței, dimensiunile și contextul de apariție a ei, problema criteriilor de evaluare etc.).
Ideea reunirii mai multor profiluri disciplinare pentru a investiga complexitatea lumii în care trăim ni se pare de mare importanţă şi trebuie salutată. Cercetările secvenţiale şi parcelate sunt bune cu condiţia ca acestea să fie puse în concordanţă, să devină rezonante, să fie supuse la probe corelative, să fie comparate sau completate unele cu altele, să fie ratificate în concordanţă cu anumite valori. Ceea ce lipseşte perspectivei strict disciplinare este raportarea la un context mai larg, deschiderea abordărilor şi explicaţiilor unele faţă de altele, semnificarea rezultatelor lor din perspectiva unor etaje mai înalte ale căror ţinte epistemologice ne lipsesc de multe ori.
Se ştie că interdisciplinaritatea pune accentul pe dimensiunea coabitării, completitudinii, articulării mai multor mărci explicative sau metodologii, şi acreditează că doar integrativul şi holisticul bine fundamentate au şansa să ne facă să înţelegem sensurile adânci ale existenţei. Dincolo de această asumpţie metodologică, interdisciplinaritatea mai prezintă un avantaj: ea ne arată că raportarea la lume numai prin cunoaştere este insuficientă, înglobând în demersurile ei şi contribuţiile pe care le au sensibilitatea, voința şi credinţa omului. O idee este nu doar produsul minţii, ci este şi o proiecţie afectivă, o dorinţă, un crez. Acest resort „paralel” a dinamizat întotdeauna cunoaşterea şi a făcut ca omul să ştie mai mult, să se îndrepte spre bine, spre valori. Cunoaşterea prin mecanismele mentale rămâne stearpă dacă nu este aureolată de ceea ce simte inima sau poate credinţa. Cantonarea în raţionalism ne poate conduce la nonsens sau ne împinge spre aporii insurmontabile, inclusiv pentru raţiune.
Chiar dacă trăim într-o epocă a clamării holismului şi globalismului, se practică pe mai departe abordarea fragmentară, autarhică, de adâncime, neglijându-se confluenţele, difuziunile, interdependenţele. Există un gust al specializărilor şi îngustimilor care obnubilează coerenţa după care tânjim. S-a ajuns chiar la un cult al cercetării „egoiste” în care nu ştie dreapta ce face stânga. Omul de ştiinţă este rupt de creaţia artistică, desconsideră contextul socio-cultural, nu vede în perspectivă, uneori nu ştie sau nu ia în seamă ceea ce descoperă confraţii lui.
Valoarea culturală a cunoaşterii sporeşte când se sprijină pe întemeieri mai largi, când ştie să asculte de normativitatea eticii sau de chemările acţiunii. Se spune că ştiinţa înseamnă putere, dar aceasta nu derivă dintr-o poziţionare idolatră, ci prin emergenţă şi difuziune a perspectivelor. Şi în nici un caz, ea nu trebuie exercitată oricum şi de oricine. O ideea ştiinţifică poate ucide indivizi sau colectivităţi, poate aduce nelinişti sau calamităţi, poate fi deturnată de la un scop benefic atunci când nu este „încadrată” de un orizont transcendent, călăuzitor, „îmblânzitor”, ratificator. O putem lua razna cu toţii dacă nu ştim să utilizăm cunoaşterea la care ajungem. Lăsată în voia sorţii, raţiunea produce monştri de care nu mai putem scăpa la un moment dat.
Perspectiva interdisciplinară dă un sens înalt interogativităţii şi caută răspunsuri la întrebări de genul care este rostul cunoaşterii, până unde putem cunoaşte, ce putem face cu ideile noastre, cum şi când ne mai recunoaştem în ele, cum trecem de la o idee la alta, cum fuzionăm mai multe idei, cum le punem în practică.
Unificarea presupusă de această manieră de vizare a lucrurilor nu înseamnă nivelare, aplatizare, dispariţia contururilor disciplinare, ci îndeamnă la crearea de bune vecinătăţi, la continuitate în investigaţie, la circularitate ideatică sporitoare, la decantare a unui orizont mai înalt din perspectiva căruia lucrurile pot fi cunoscute mai profund şi mai cu înţelepciune.
