Camelia Radulian 
Nu ştiam c-or să m-ajungă
ochii ei de toamnă lungă
Nu ştiam c-o să mă doară
mersul ei prelung, de fiară,
suspinând a tămâioară
pe sub piei de căprioară
Eu credeam c-o s-o alung
de sub umărul meu stâng
de sub coasta mea bărbată
c-un surâs de altă fată,
cu-o dragoste lepădată,
cu gemete de cochete
învelite în poşete,
şi în roz de acadele
Eu credeam că-n orice lele
pot găsi aceleaşi stele,
braţele-i de acuarele
şi privirile acele
care-au fost doar ale mele
când stingeam ţigări pe ele
și călcam ca pe podele
dragostile ei acele
și oscioarele nuiele
lacrimile cele grele
Și s-au dus,
şi s-au tot dus
şi-am rămas
ca un apus
numai eu şi cerul, sus
în poienile dungate
fiara inimii-mi tăiate,
floare înmuiată-n lapte
rugul gurii blestemate
unde eşti şi de ce-ai fi
spin în colţul inimii?…
fată cu parfum de lună
mi te-ai încâlcit în humă
şi în tată şi în mumă
şi sub fruntea grea de brumă
fir-ai tu de mătrăgună!
Şi mă tulbur, şi mă duc
ca un foşnet, ca un cuc
jumătate de năuc,
cu un ciob să scriu nătâng
un inel pe ochiul stâng,
ochiul tău, cu care plâng.
