Cerul îl va răsplăti pentru asta

Ca un om aşezat ce se afla, Camil Deleanu nu făcea politică. Urmărea totuşi, ca fiecare, felul în care oamenii de stat se duelau ca să impună cele mai rapide şi mai sigure metode pentru accelerarea alunecării ţării spre catastrofă. Politicienii aveau în ochii lui defectul, evident şi pentru alţii, că nu lăsau lucrurile să se prăbuşească de la sine. Camil lucrase în mai multe ramuri ale industriei ciclopice de maşinării precum şi în construcţii, iar mai tîrziu se proptise într-un institut de cercetarea şi proiectarea unor nimicuri.

El ştia destul de clar că, lăsate în paragină, cu nepăsare, toate aceste domenii s-ar fi prăbuşit în ele însele într-un deceniu, poate două. De aceea se uita fascinat cum conducătorii care se succedau la diferite niveluri asudau lovind la rădăcină, consumau energie pentru a grăbi în fel şi chip această surpare, oricum inevitabilă, şi a o face cît mai zgomotoasă.

Deleanu trecuse de 55 de ani, începuse să-şi numere ocolurile pămîntului pînă la fericita pensionare. Nevastă-sa  era mai tînără şi oricum era de aşteptat că îşi va chinui elevii pînă după vîrsta limită, pînă la bătrîneţi adînci. Asta îl mulţumea pe bărbatu-su, căci avea şi clase de seral, deci lipsea după-amiaza de-acasă şi nici nu putea să-l înhaţe mereu ca să-l care la teatru, ori, Doamne-fereşte, la Filarmonică. Se gîndea cu deliciu că, după ce va depune armele muncii, va fi ore întregi liber şi singur. Soarta nevestei putea s-o împingă şi mai departe. O colegă de-a ei, de la alt liceu, îşi eliberase complet soţul în împrejurări nostime. Preda istoria şi un elev se oferise, la lecţia despre cel de-al doilea război mondial, să aducă de acasă un proiectil antitanc pe care bunică-su îl găsise în curte, spre Băneasa, îndată după ostilităţi. Îl mai avea şi acum. Mic şi puţin turtit, îl folosea ca nicovală pentru îndreptat cuie. Elevii se jucaseră cu el plini de entuziasm pînă cînd venerabilul schelet didactic intrase la oră. Atunci i-l puseseră pe catedră în vederea lecţiei.

Dintr-o privire, istorica îşi dădu seama că bestia de bombardea este nedezamorstată. Cu un sînge rece remarcabil, ordonă micilor scîrbe să nu intre în panică. Lucru pe care ele nici nu se gîndeau să-l facă, întrucît continuau a se hlizi. Apoi să iasă în ordine din clasă, urmînd ca, de la cancelarie, ea însăşi să cheme artificierii pentru scoaterea obiectului în siguranţă.     Operaţia începu să se desfăşoare normal. Profa era într-un fel mîndră de luciditatea ei, dar curajul era numai de faţadă. Poveştile cu bombe capricioase care explodau subit după ani de neglijenţă i se aglomerau în căpăţîna mică şi zbîrcită prematur. Pulsul şi tensiunea îi crescuseră. Un elev glumeţ şi la care ea însăşi ţinea foarte mult îşi permise un banc. Umflă o pungă în care fuseseră dropsuri şi o detonă violent chiar pe cînd părăsea încăperea.

Elevii, prinzînd poanta, izbucniră în hohote de rîs, iar cîteva gîşte de fete ţipară ascuţit ca să se dea interesante. Doar baba de istorie se sperie ca proasta. Salvarea a ajuns puţin după ce artificierii luaseră, fără precauţiuni exagerate, obuzul. Era oricum prea tîrziu. Femeia rămăsese paralizată ca un bloc de ciment. Din cauză că-i îngheţase şi limba, nu mai putea fi hrănită decît penibil, printr-un tub. Suferinţa dură doar o lună şi fosta relicvă didactică deveni o victimă tîrzie a războiului sau o eroină a apărării pasive. Depinde din ce direcţie îi priveai destinul.

Aducătorul obuzului se alesese cu o înjurătură din partea bunicului care aflase că preţiosul său proiectil se pierduse definitiv.

– Şi eu pe ce mai îndrept acum cuiele, idiotule!

Prin intermediul nevestei, Camil aflase toată istoria care se transmitea folcloric, în variante, prin cancelarii. Se gîndea cu jale că istoria, chimia, fizica ba chiar sportul sau biologia pot scoate un om din încurcătură. Numai disciplina “limba şi literatura română“ nu lăsa loc niciunei exemplificări periculoase. Îi spusese asta şi nevesti-sii făcîndu-se că glumeşte tandru. Uscăţiva gramaticalizată schiţă un zîmbet deloc amuzat. Ştia ce ştia.

Lucrurile inevitabile în viaţa omului au o aparenţă înşelătoare, de joc. Nimeni nu crede la început că el este cel lovit de soartă. Dacă ar fi sigur, ar pune mîinile pe piept şi gata. Numai că nu ştie.

Pentru Camil Deleanu, politica a început tîrziu şi numai ca un joc. Unul dintre membrii găştii sale de la “Castravetele de mare”, alipit grupului în ultima vreme, făcea şi politică. Dacă ar fi fost altfel decît foarte simpatic, simplul fapt de a face politică l-ar fi exclus din banda mîncătorilor. Aşa însă era acceptat şi chiar sărbătorit la apariţie.

Virgil Motancea, zis Gil, era un tip mai degrabă înalt, cu o faţă prelungă şi botoasă cu ochi mari. Părea un cal de mare corcit cu un guvid. Avea o figură în permanentă prostraţie care, după standardele amicilor era foarte nostimă. Orice cuvînt i se adresa, el ruga să i se repete, ca să înţeleagă mai clar. De fapt, prima dată nu-l auzea fiind cu minţile aiurea.

Era un om mai degrabă blînd, dar îşi permitea furii teribile, jucate, caraghioase, provocate de fleacuri. Profesor de meserie, se lăuda cu studii înalte pe care poate că le şi făcuse, deşi n-ai fi zis. Nu se omora cu treaba, leneş din fire, dar pretindea că este super-ocupat în fiecare clipită a vieţii. Atras la rîndul lui de nu se ştie cine, poate mai mult împins de o sociabilitate de maidanez, se dusese să frecventeze întrunirile unui partid de mîna a doua.

Acolo îl văzuseră inofensiv pentru şefii care nu voiau concurenţi, dar priceput la socoteli cu cele patru operaţii. Era şi dispus să lucreze pe degeaba ca să se pretindă ocupat şi să se frece de lume. Îi tot dăduseră de făcut tot felul de lucruri: tabele, calcule, situaţii, ceea ce-l făcea să se simtă important. Din una-n alta, îl puseseră pe lista de consilieri la un sector bătut de soartă. Nu se alesese. Dar cei de dinaintea lui ba se lăsaseră de plicticoasa atribuţie, ba muriseră. Aşa că se văzuse intrat în rîndul celor ce sforăiau lunar la şedinţele părinţilor unei şesimi din urbe.

La asemenea întîlniri se strîngeau destul de mulţi dintre cei aleşi. Bătrîni care n-aveau treabă pe-acasă, izgoniţi de nevestele sătule de foiala lor prin apartament. Tinerei care voiau să parvină cumva în partidele lor şi care fuseseră puşi pe listă în oarecare bătaie de joc. Erau şi cîţiva rechini cu costume şi diplomaturi. Dar ăştia stăteau puţin, şuşoteau ceva cu primarul sau cu vicele lui şi dispăreau fără să arunce nici o privire celorlalţi.

Într-o zi, la cîrciuma lor favorită, pe la sfîrşitul mesei, ajunsese vorba la politică. Ori că băuse prea mult, ori că îl plictisiseră insistenţele lui Motancea, Camil acceptase să vină a doua zi “la  partid”. Adică la sediul în care prietenul lui pretindea că este un personaj de seamă.

În nouă cazuri din zece Camil şi-ar fi călcat promisiunea fără nici o remuşcare. Nu i se părea ceva important. De data asta însă plecase de-acasă şi unde să se ducă? Era sîmbătă dimineaţa. Nevastă-sa, deşi se numea Aurora, avea, dimpotrivă, ceva crepuscular şi chiar nocturn în gesturi şi în strîngerea nervoasă a buzelor subţiri. În dimineaţa aceea părea însăşi Maica Noapte adorată de amerindienii furişători. Îmbrăcată şi într-un cenuşiu închis, ce era mai negru decît negrul pur, îi stricase lui bărba-su cheful de cafea şi de viaţă.

Era, vezi bine, supărată de escapada din noaptea precedentă şi nici nu spunea ce are. Nenorocitul ştia bine de unde se trage enervarea surdă a profesoresei. Doar că ar fi preferat nişte tunete şi fulgere explicite. Hekate a lui însă, mocnea în sinea ei numai venin şi ură, ba îl mai şi servea la micul dejun, dîndu-i cafeaua şi cornurile de parcă ar fi mustit de otravă iar ea i-ar fi spus:

– Na, desfrînatule, îndoapă-te şi crapă.

După masa copioasă de la “Castravete”, ficatul omului, care-l slujea de vreo unsprezece luştri, nu mai putea să se arate foarte devotat. Fierea lui se răscolise. Iar fierea nocturnei i se vărsa şi ea în sînge. Astfel că bietul om fugi întîi în baie unde putea fi singur, se spălă în viteză şi, îmbrăcîndu-se ca la aplicaţiile din armată, fugi pe uşă fără să-şi mai privească jumătatea care continua să vîslească prin Stixul ei de duşmănie şi blestem.

Unde să se ducă? Îşi aminti de partidul lui Motancea şi ajunse acolo, mergînd pe jos ca să-şi revină din mahmureală şi draci.

Deşi era sîmbătă şi era devreme, sălaşul partidului, un partid totuşi mic şi cam neînsemnat, era aproape plin. Secretarele băteau vioaie la calculator, telefoanele ţîrîiau relativ vesele la concurenţă cu faxurile, iar celularele celor din jur cîntau pe toate tonurile diferite arii celebre. Proprietarii păreau mîndri că unealta lor de vorbit nu sună pur şi simplu, ci intonează “Für Elise”, “Aida” sau “Nabucco”. În felul acesta n-o puteau confunda cu apelul altuia şi îşi făceau ad-hoc şi cultura muzicală.

Sediul partidului era format din nişte camere mari, boiereşti, podite cu un parchet gol şi scîrţîitor, care dădeau dintr-una în alta, fiind despărţite doar de uşi mari, vitrate, acum deschise la perete. Numai şefii cei mari, membri la Senat şi Cameră, aveau un sălaş separat, cu uşi capitonate şi covoare pe jos. Acolo se plictiseau repede şi ieşeau mereu să guste popularitatea, făcîndu-i fericiţi pe membrii de rînd cu care dădeau mîna efuziv făcîndu-se că-i recunosc.

Oamenii stăteau în picioare, în grupuleţe, comentau tare şi răsfoiau ziare. Te credeai în Cişmigiu. Unul venise chiar cu un şoricar bătrîn care moţăia pe parchet. Voluntarii de la tineret se agitau cu nişte hîrtii liniate pe care se luau nişte semnături pentru nu se ştie ce. Alţii copiau cursuri la xerox. Nişte fete urîţele dar ochioase, tot studente şi voluntare, ofereau tuturor cafea slabă şi dulce în pahare de plastic. Era cald şi bine.

Gil Motancea se lumină la faţă văzîndu-l pe Camil. Ochii mari şi blînzi, de armăsar castrat recent, i se umeziră de-a binelea. El nu spera nici în vis să-l vadă pe amicul lui venind acolo. Îl apucă imediat de braţ şi începu să-l înfăţişese tuturor. Cam stingherit de a fi tîrît aşa, Deleanu dădu mîna cu diverşi tipi de vîrste diverse, dar toţi părînd cumsecade. După spusele lui Gil, fiecare dintre ei era o somitate:

– Domnul doctor Vişan, strălucitul nostru chirurg, responsabil cu strategia medicală. Domnul Pinescu, informatician de renume. Şi aşa mai departe.

Trăgîndu-l pe amicul său în toate direcţiile, Motancea răsturna, cu aerul mişcat de pardesiu, paharele de plastic goale şi stîrnea hîrtiile de pe mese. El îl prezenta pe Camil ca pe o achiziţie esenţială pentru micul club. Această racolare, realizată prin contribuţia lui, urma să schimbe strategia grupării pe următorul secol.

– Iată, domnul Camil Deleanu… Strălucitul nostru constructor. O să vedeţi dumneavoastră ce om am adus eu în partid. Ehei! Dacă ar veni fiecare numai cu un om ca dumnealui, am fi departe.

Nu se înţelegea unde şi încotro este “departele” lui Gil. Dar oamenii erau binevoitori şi-l felicitau. Îl felicitau şi pe Camil pentru opţiunea lui fericită de a ieşi din neutralitatea păguboasă ca să pună umărul la scoaterea ţării din mocirlă. Cum partidul se afla vremelnic la guvernare, era clar că în noroiul cu pricina îl băgase guvernarea anterioară, ale cărei partide, căzute în gropanul opoziţiei, “clănţăneau acum ca lupii”, după cum îi spunea un membru mai radical lui Deleanu.

Omul nostru înţelese repede că, exceptîndu-i pe studenţi, care veneau acolo ca la o cafenea ieftină să mai chicotească şi ei, membri prezenţi ai partidului se împărţeau în două categorii. Unii nu aveau nevastă şi nici o treabă pe-acasă în acea zi senină de sîmbătă. Şi atunci unde să se ducă? Alţii, dintre care acum şi constructorul făcea parte, deţineau asemenea fiară la domiciliu şi plecaseră să scape de ea. Erau şi cîteva femei mai bătrîne fără ocupaţie cărora le intrase activismul în cap. Vremea era frumoasă, era păcat să stai între patru pereţi. De altfel, era evident că mai încolo, spre prînz, grupurile se vor sparge şi membrii, împărţiţi în bisericuţe mai mărunte, se vor refugia pe terase cu bere cu sentimentul că au donat patriei încă o zi din timpul lor liber.

După ce făcu turul încăperilor, ţinut strîns de braţ de Motancea, Camil se pomeni în faţa prezidentului ce tocmai ieşise din biroul aleşilor să ceară o cafea şi să se mai arate lumii. Acesta era un om încă tînăr, impunător, cu voce baritonală, tunătoare. Nu scăpa nici un prilej, la chermezele de partid sau familiale, s-o pună în valoare cîntînd romanţe şi arii de operetă spre încîntarea membrelor între două vîrste. Era bărbos, sfătos şi elegant, în straie negre. Chiar părea popă. Odată, aşezîndu-se cu amicii politici, în scop de popularitate, la masa unei cîrciumi mai ieftine, chelnerul, înainte de a lua comanda, îl informase sfios că nu au nici un fel de mîncare de post.

Şeful partidului se arătă încîntat de apariţia noului enoriaş şi-l felicită pe copitat pentru că-l adusese. Faţa prelungă a lui Gil se roşi de plăcere.

– Du-l să semneze adeziunea şi pe urmă veniţi la mine în birou, zise autoritar părintele partidului. Avem ceva de vorbit, mai spuse el, fericindu-l pe Motancea.

Deleanu se trezi că are de umplut o jumătate de foaie cu datele din buletin, ceea ce făcu, în transă, ameţit de zgomotul telefoanelor care se înteţea şi de rumoarea vocilor care se înmulţiseră. La sfîrşit, amicul lui îl sărută, cu lacrimi în ochi şi îl tîrî spre biroul prezidenţial unde, se vedea clar, nu are ocazia să fie invitat prea des. Mutra lui de cal fericit îl înduioşă pe Camil care îşi zise, ca toţi de acolo, că în ziua aceea făcuse o faptă bună şi, cîndva, cerul îl va răsplăti pentru asta.

(sursa foto: telegrafonline.ro)