Dana HeubergerDana Heuberger
29.09.2017

Pur și simplu

Nu trebuie să-mi spui nimic, știu deja. Raportul ăla e patetic și irelevant, previzibil, ca mine. Șterg, șterg! Dar scriu în continuare, am constatat că simt nevoia să o fac. Scriu fără un scop, fără o idee – arunc în voi, dragi interlocutori virtuali, cu trăirile mele, cu tot ceea ce văd și nu pot descifra, cu tot ceea ce simt și nu pot vedea, cu toate falsele mele repere și etichetările-mi dovedite cumplit de eronate, cu toate protestele mele inutile și anacronice. Cu toate încercările naive de a defini un echilibru al lumii și de a îi impune acesteia regulile mele. Cum o să le respecte, dacă-i în continuă mișcare? Cum poți să te echilibrezi, tu Pământule, fiind aproape sferic și rostogolindu-te prin prăfuitul spațiu, fără să fii legat de ceva imuabil? Sparte cum îmi sunt toate gândurile, dacă le azvârl care-ncotro, spre voi, poate că scap de ele. Vă pasă sau nu, voi, virtualii, nu reacționați la aruncările și durerile mele, așa că îmi e ușor. Sunteți probabil, la rândul vostru, niște iluzii, niște construcții cuminți ale minții mele pe care mi le pot închipui în voie pline de empatie și atât de asemeni mie încât mă întreb, în fiece moment, de ce nu v-am întâlnit până acum în viața reală, să facem odată lumea asta mai bună, că nu mai pot! Dar oare, dacă ne-am vedea, dac-am exista cu toții și-am fi aidoma închipuirilor ce mă bântuie (până și eu însămi, căci oare ceea ce cred că mă definește acolo, înăuntru, nu e doar o plăsmuire înzorzonată și siropoasă a imaginației mele?), ne-am recunoaște? Și recunoscându-ne, am fi mulțumiți? Sau am citi golul dinlăuntru, dincolo de spoiala care se descojește pe fețele noastre și am vedea cumplitele distanțe care ne separă chiar și atunci când ni se ating mâinile sau privirile?

Până acum, scrisul meu a fost un exercițiu de optimism (cu o singură excepție, notabilă, a creionării unui strigăt mult prea real și poate de aceea prea puțin credibil), făcut cu încăpățânare, ritmicitate și hotărâre, ca un tratament neomologat în care îți pui (în ciuda tuturor pronosticurilor) ultimele speranțe, în faza finală a unei boli incurabile. Și uite că prin el tot am ieșit din mine, cea  de-acum, chiar dacă nu în modul așteptat de noi toți, ci încercând să găsesc cât mai des concluzii care să mă oblige să sper într-un Bine îndepărtat, dar posibil, în ciuda rațiunii și a împrejurărilor. Scrisul ca o fugă de Bach, elegantă, sobră, ordonând pasiunile creatorului și pe cele ale receptorului într-o înșiruire doctă de fraze care zăgăzuiesc emoțiile, le pun într-o lesă strălucitoare, le etalează pline de o tulburare cuminte, îmblânzită. Care te înalță (până la un punct) și-ți susură ceea ce vrei s-auzi și ce s-ar cuveni să fie. Total insuficient și ineficient, chiar dacă în frazele acelea, muzicale sau nu, sunt părți adevărate din tine pe care le expui, cu legitimă mândrie, în colivia poleită a lucrurilor spuse pe jumătate, insuficient explicate sau exprimate nefericit, în momente sau locuri nepotrivite.

Mi-e clar c-ai observat: am obosit de-atâta exersat optimismul. Sunt o pesimistă înnăscută și cred că nu aveam unsprezece ani atunci când mi-am declarat cu tărie pentru prima oară scepticismul în legătură cu posibilitatea unei Adevărate Cunoașteri (nematematice), fără să știu nimic despre curentul filosofic care îmi legitima părerea (și dădea apă la moară vechii mele hotărâri de a deveni o mediocră, dacă tot nu-i nimic mai bun de făcut). Am mii de frici legate de oameni, de reacțiile lor imprevizibile. Să nu mă înțelegi greșit, îmi plac mult semenii mei și le caut cu înfrigurare calități, mă extaziez de multe ori descoperindu-le, mă bucur din toată inima atunci când îi găsesc mai inteligenți, mai competenți, mai îndemânatici și mai ales mai buni la suflet decât mine. Și, înălțându-mă ca să îi pot aprecia mai bine, am de unde să plonjez atunci când răutatea și inconsecvența îmi depășesc așteptările. Dar cine sunt eu, să dau verdicte și să mă cutremur? De unde știu că nu fac parte, fără să vreau, din larga categorie încriminată? Ei bine, nu știu. Instinctul meu de conservare face supoziții, mintea și inima mă ceartă atunci când îmi descoperă derapaje, iar eu muncesc, le-ndrept, apar altele noi… Și ce mă îndreptățește să cred că n-aș reacționa odios în situații limită, sau având aceeași istorie ca aceia pe care îi condamn? Nimic. Nici măcar speranța că în amestecul alb-negru care e în noi toți, bunătatea are șanse adevărate, chiar și infime, să biruie. Prea multe lucruri îngrozitoare și dincolo de orice explicații raționale ni se întâmplă – dacă, de fapt, omenirea e marcată genetic de ceva fundamental rău, prezent în umbră în fiecare dintre noi, care se manifestă pe neașteptate și ne condiționează prăbușirea, ca indivizi și ca specie? Am refuzat să îl citesc pe Cioran din autoapărare. Din fericire pentru el, nu i-a fost dat să îmi citească rândurile sau, și mai rău, gândurile…

Mintea mea scotocește, febrilă, prin toate rămășițele Speranței, căutând măcar un optimism îngust, moderat, pe care să pot păși zilnic, ca pe sârmă, bucurându-mă de fiecare pas ca de o fundamentală biruință. Uneori mi-e greață privind la hăul de dedesubt și simțindu-i miasmele (de ce-o avea corpul ăsta al meu până și rău de înălțime?), compilând marasmul mlaștinii colcăitoare, știind că ar ajunge un singur moment de neatenție ca să îmi pierd definitiv firul de normalitate. Să cad, așa cum mă așteaptă unii. Și asta îmi crispează mișcările și reacțiile uneori, iar cuvintele deseori, în tipare universal acceptate. Sunt de oțel, pe dinafară, căci strigătele-mi mute le păstrez pentru mine cea de dinăuntru și pentru câțiva cunoscători. La urma urmei, la ce mi-ar folosi să îmi strig pesimismul, eu ca atâția alții? Ce aș aduce nou? Ce aș schimba? În tine, în ceilalți? Nimic, în afară de faptul că v-ați zice: „uite încă una…”

Știi, un exercițiu a dat totuși roade: cel cu aruncatul. M-a calmat. Așa că n-am să-ți mai arăt cioburile mele, nici măcar dac-o fi să jucăm șotron. Îmi aparțin și uneori m-oi oglindi în ele, par încă necesare. Poate că mi-or fi de folos dacă le voi privi din când în când, acolo în vitrină, lecții aspre, dar bune, împotriva naivității și a piedestalelor de orice fel (al meu, ale altora). Dar nedeclarându-mi nici pesimismul și nici încercările de optimism, străduindu-mă să fiu un observator atent, echilibrat, și nimic mai mult, oare nu mă voi pierde pe drum? Dacă îmi neg interiorul și povestea, cum aș putea s-o spun, sau s-o înrâuresc pe-a altora? Ar fi posibil, dacă n-aș crede în conexiuni și interferențe, dacă n-aș simți că adevărul auctorial e mai important decât cel istoric. Dacă n-aș fi eu însămi. Ei bine, sunt. La ce folosesc? Om trăi și-om vedea. Sau poate că nu.