Alina Neagoe 
Băiatul ieşi imediat cum se auzi strigat şi traversă curtea hotărât. Îşi îndreptă ochii mari şi iscoditori înspre poartă ca să vadă cu cine vorbea tatăl său şi-şi şterse repede şi pe furiș mâinile pe cămaşă, deşi nu era murdar, dar aşa era obiceiul lui. Era un băiat mândru, înalt, cu un mers drept şi încrezător, iar când îl vedeai ai fi zis că lui nimic nu-i poate merge rău vreodată şi numai dacă s-ar apuca ar putea să întoarcă Pământul invers, doar cu mâinile goale.
– Ce e, tată?întrebă el, cu un ton liniştitor dar hotărât şi fără niciun fel de ezitare, de parcă se pogorâse vreun duh al înțelepciunii asupra lui.
– Hai să mergem până în grădină, să vedem cum a pus Din gardul pe mejdină, că n-oi şti eu carte, dar pământul mi-l măsor din ochi şi-i pot spune şi noaptea, în somn, cât am eu şi cât are el!
– Hai, că aşa eşti dumneata, mori după pământ şi numai popa te-o sătura vreodată când ţi-o pune şi pe ochi, mormăi cu obrăznicie Din.
– Adică ce vrei să zici? întrebă Gheorghe grav, luând-o înainte, spre grădină, urmat de Din ce nu voia să piardă niciun cuvânt. Vrei să zici că, dacă taica a muncit să-mi dea mie pământ şi mie îmi place să am, trebuie să ţi-l dau ţie aşa, degeaba? Mă, mie nu-mi trebuie o firimitură de la nimeni, dar nici să se bage alţii în curtea mea nu-mi place!
– Ho, mă, că glumii, spuse împăciuitor Din, tulburat puţin de hotărârea din glasul lui Gheorghe, ho, că zisei şi eu o vorbă, nu dădui cu parul!
– A dracului vorbă, mă Dine, răspunse Gheorghe! E, uite mejdina! Păi tu nu vezi, mă, Dine, mă, cioturile ăstea de salcâmi? Păi p-acilea a fost mejdina înainte şi bietul taică-tău n-a zis niciodată nimic şi nu ne-a trebuit niciodată niciun gard afară de nişte nenorociţi de mărăcini înşiraţi de taica p-aci, dar te găsişi tu mai cu moţ să strici blana degeaba, că parcă altfel nu ştiai cât pământ ai! Ei, ce zici, am dreptate ori nu?
– Bă, cioturile se văd, dar eu ştiam că mejdina pleacă de la părul dumitale ăl bătrân, zise, fără convingere şi mai mult ca să nu tacă, Din. Dumneata, acuma, oi fi crezând că eu vreau să-ţi iau pământul, dar n-am ce face, mă, cu al dumitale, că oricum eu am mai mult, completă cu ciudă Din.
– De, treaba ta cât ai, dar lasă-mi-l pe-al meu în pace! răspunse Gheorghe calm si fara pic de invidie. Bă, da bună blană ai luat, mai bine ţi-ai fi făcut troc nou la căruţă, că mejdina stătea şi aşa, n-o mişca nimeni de-aci! De unde ai luat-o ?
– Păi, fusei în târg, la Câmpul Mare, poimâine se fac două săptămâni,
şi o luai pe ales de la unul, leat cu mine, pe care-l ştiam din armată şi care are a mai bună blană din tot târgul! se lăudă Din. Mă lăsă să-mi aleg, că mă cunoscu, şi-mi alesei!
– De cine zici tu, de Mitrică al lui Pândaru? Păi de unde are, mă, el atâta blană să vândă, că e sărac de mănâncă şi lipitura de pe pereţi, ori o fură de undeva, întrebă cu uimire Gheorghe, că l-am văzut şi eu prin târg, tot cu blană. Îmi trebuia şi mie vreo câteva să fac fund nou la putina de varză, dar mi-a fost frică să iau de la el, c-am zis c-or fi furate!
– Bă, Gheorghe, păi nu ştii că a luat-o p-aia mare a lui Olteanu?
– Pe care, pe Vergilica, aia oacheşă, care a ţinut pe Petre al Radii, de are trei copii? întrebă tot nedumerit şi minunându-se Gheorghe. Păi a luat-o cu copii cu tot?
– Pe-aia, mă, pe-aia! Cu copii a luat-o, cu copii şi cu averea de la tac-său, de s-o mănânci cu lingura! răspunse filozofic Din. Păi ce are a face dac-a mai fost măritată şi are şi copii, când îi dădu tac-său de zestre doişpe pogoane de pământ ca sufletul şi cureaua de pădure din Linie? Ba auzii p-asta bătrână a mea că la primăvară vrea cu tot dinadinsul să s-apuce, tot tac-său, să-i facă şi casă nouă!Acu, ce mai zici?
– Dă-o, mă, Dine, dracu, că asta mai ţine vreo zece oameni d-aci încolo! răspunse Gheorghe. Păi să ştii tu de la mine, completă el misterios, că aia nu e muiere de ţinut la bătătura omului!
– Nu ştiu ce să zic, dar mie mi-ar conveni! Da, zi mai bine cum facem cu gardul, că prea ne luarăm cu altă vorbă.
– Eu zic că mai bine îl iei de tot d-acilea şi faci altceva cu blana asta, că e
prăpăd de ea, că mejdina stă şi singură aci! încheie Gheorghe.
– Aşa oi face, răspunse cu necaz Din, dar fără să spună când şi se pierdu pe un rând de porumbi abia răsăriți, către casă.
Gheorghe se mai uită încă o dată la mejdină, ca să fie sigur că nu se înşelase, fiindcă, deşi nu-i era drag vecinul, n-ar fi vrut să ia nimic de la nimeni, dar nici altcineva să ia de la el, că mult se mai chinuise până îşi încropise şi el o gospodărie şi-i era dragă grădina din fundul curţii ca ochii din cap.
Mai mângâie încă o dată cu privirea cele câteva rânduri de vie şi dădu mulţumit din cap că fusese plointe şi părea să aibă rod, era desfundată de curând şi plecaseră bine lăstarii, şi nu se putu abţine să nu facă în sine o socoteală scurtă ca să ştie cam cât vin o să iasă anul ăsta. Dar oricât vin ar fi ieşit într-un an, tot puţin era, fiindcă la fel de puţin era şi pământul lui şi oricum nu se atingea nimeni de el decât de sărbătorile mari.
Din partea lui, daca era mămăligă cu ceapă era bine, că în rest nu-i trebuia nimic, dar i-ar fi placut să vândă vinul ca să mai strângă bani până la anul, măcar pentru o litră de pământ, că de un pogon n-avea nicicum cu opt suflete în casă.
– Cum e? Ce zise? întrebă Şerbana de pe scara casei.
– Cum sặ fie, aşa cum am zis eu! Acum să vad ce are de gând şi dacă o lua gardul până la urmă, că aşa cărătenie de om n-am mai văzut!
Şerbana știa cât de mult ţinea la pământul lui, aşa că nu-l mai întrebă nimic, de teamă să nu-l tulbure mai rău. Gheorghe se așeză din nou pe scară şi, ca şi când nimic nu s-ar fi intâmplat, îşi luặ priponul pe genunchi și continuặ să-l coase cu rặbdare şi mare plăcere; era o treabă de bărbat, în aprecierea lui, iar el ţinea neapărat ca toate muncile grele din gospodărie să treacă prin mâinile lui .
În liniştea ce se coborâse peste întreaga curte, se auzi dinspre grădină un scârţâit prelung urmat de o bufnitură ce atrase atenția celor doi. De uimire, Gheorghe scăpă priponul din mână uitându-se cu ochi nedumeriţi şi speriaţi spre grădină și încercând să înțeleagă dintr-o privire ce se întâmplă.
Era fiul cel mic, Ion, care se întorsese acasă și intrase în curte printr-o crăpătură a gardului de blană, cu camaşa ruptă și udă , și, cel mai grav, singur, deși mama lui îl trimisese cu porcii.
– Măi, Ioane, ia stai, mă, aşa! De unde vii, mă? strigă Gheorghe, îngrijorat mai mult din cauza lipsei porcilor decât din cauza lui Ion.
– Din grădină! răspunse scurt și fără alte explicații Ion, vrând să-şi continue drumul pentru a se ascunde de privirea aspră a tatălui.
– Mă, unde sunt porcii? Unde te trimiserăm noi pe tine? În loc sa paşti porcii, tu te duci să te scalzi la gârlă? Mă, dacă pun mâna pe tine, mă umplu de păr pe mâini! amenință, ca de obicei, Gheorghe, căci, de bătut, niciodată nu-i bătuse nici pe Ion și nici pe ceilalți copii ai săi, dar avea un ton atât de hotărât încât, în afară de copilul cel mic, niciunul nu se încumetase să-i iasă din vorbă și să-l facă să-și ducă la bun sfârșit amenințarea. (va urma)
