Cincizeci de ani – 4

Școală pe vremuri

Nici şapte ani n-aveam, plecasem în mare grabă cu părinţii din Tecuci spre Bucureşti, tata era grefier la tribunal şi i se ceruse să ducă arhiva la adăpost, se apropia valul războiului şi se zvoneau fel şi fel de nenorociri despre cum ruşii or să-i ardă şi or să-i treacă prin ţeapă pe toţi stâlpii regimului, tata trebuia să salveze istoria, aşa spunea, nimic nu înţelegeam, dar eram mândră că el e salvatorul, dar mă şi speriam că era un stâlp şi cineva voia să-l tragă în ţeapă, era ca într-o poveste, mi se părea doar ciudat că plecasem cu două căruţe zdravene cu coviltir, de parcă eram ţigani cu cortul, până şi eu ştiam că puteam merge cu trenul, dar nu-mi spusese nimeni că trenurile erau pe front şi nici că linia ferată fusese bombardată, aşa că abia ne făcusem loc tata, mama şi eu printre baloţii de dosare legate cu sfoară, îndesaţi în saci îngrămădiţi până sub coviltir, ca nişte comori, noroc că era cald, sfârşit de vară, căruţele erau conduse de doi flăcăi mustăcioşi, târziu am aflat că erau adjuncţii lui tata, atunci mi se păreau luptători de circ şi-mi plăcea să mă cocoţ lângă ei pe capră şi să-i descos, în vreme ce îndemnam caii vânjoşi, mă puteam gândi la orice, dar cel mai mult mi-a plăcut să-mi închipui că o să ajungem într-un oraş fabulos, unde vom fi primiţi de rege cu onoruri pentru că am adus comoara şi o să fiu invitată până şi eu la un bal la care neapărat mama trebuia să-mi facă o rochiţă lungă şi roz, cum nu voise niciodată până atunci, dar n-am apucat s-o văd pe mama croindu-mi rochia, n-am ajuns în oraşul fabulos, am fost opriţi pe drum, la Buzău, după câteva zile, ni s-a spus că s-a încheiat armistiţiul şi n-are rost să mai ducem arhiva în capitală şi ne-am întors în oraşul nostru. Plecarea fusese în grabă atât de mare, că nu luaserăm decât o boccea cu câteva haine de schimb pentru toţi trei, lăsasem totul în casă, tata spunea că oricum o să ne întoarcem curând şi cu toate astea încuiase bine casa şi mai bătuse în cuie obloane la toate ferestrele. Dar când ne-am întors, am văzut de departe că ferestrele sunt larg deschise şi când am intrat în casă nu mai era nimic, niciun scaun, nicio farfurie, nicio rufă, nici măcar păpuşile mele, doar pereţii goi, cu nişte pătrate mai albe care îmi aminteau că acolo fuseseră tablouri. Încă era bine, vecinii de pe altă stradă nu mai aveau nici garduri, le luaseră şi le băgaseră pe foc. Mama s-a pus pe bocit, dar tata a spus noi suntem în viaţă şi i-a mai spus mamei să fie fericită, o luăm de la capăt, cum s-o luăm, l-a întrebat ea, ca şi prima oară, i-a răspuns, aşteaptă puţin, a mai zis, şi a dispărut, nu ştiu unde s-a dus, cred că la bunicul foarte bătrân, care şedea la câteva străzi distanţă, am fost sigură de asta când l-am văzut întorcându-se cu un gramofon în braţe, şi azi cred că era al bunicului, văzusem unul asemănător în podul casei lui şi habar n-aveam la ce foloseşte, deşi n-aş băga mâna în foc, cel văzut de mine în pod avea o pâlnie mai mare, tata l-a aşezat într-un colţ al încăperii, a pus o placă de ebonită, a învârtit o manivelă şi camera goală a răsunat de o muzică divină, era un vals, tata a făcut o reverenţă în faţa mamei, doamnă Evelina, a zis, şi a invitat-o la dans, mama a izbucnit în râs, eşti nebun, tata nu era nebun deloc, dar au dansat şi eu îi priveam stând ciucită, lipită de perete, mă cuprinsese un fior, nu ştiam ce să fac cu mâinile şi-mi tot trăgeam rochiţa peste genunchii osoşi, mă uitam la ei cum se învârt, mama teribil de frumoasă, tata teribil de falnic, chiar ca un stâlp, şi brusc ea a început să râdă, îi curgeau lacrimile şiroaie pe obraji şi râdea şi de atunci am ştiut că muzica te poate salva.

În toamna aceea am intrat la şcoală. Era 1944 şi încă nu se sfârşise războiul. Toată lumea nu vorbea decât de război, nu prea înţelegeam de ce, chiar şi când s-a încheiat războiul, se spunea că toţi copiii primesc ajutoare din străinătate, unt, ciocolată şi untură de peşte sub formă de biluţe, să crească voinici, învăţătoarea urâtă şi nesuferită ne cerea să stăm în şir indian şi să trecem prin faţa ei, dar untul era puţin, nu ajungea, ciocolată nu ne dădea niciodată, o îndesa în geanta ei şi celor mai mulţi ne rămânea doar untura de peşte, mi-a fost destul să sparg o dată o biluţă între dinţi să-i simt gustul, am vărsat o zi întreagă, după aceea când ajungeam aproape de învăţătoare mă strecuram repede înapoi în capul cozii, până se terminau toate biluţele.

Şi pe mine m-a salvat muzica mulţi ani, cât eram copilă. Eram liberă ca o pasăre, aşa am vrut mereu să fiu, n-aveam timp de pierdut cu lecţiile, le fluieram, aşa că alergam pe străzile prăfuite, nu mai aveam păpuşile mele, nici vreo altă jucărie, nu-mi rămânea decât să umblu, îi căutam pe copiii vecinilor care nu voiau să se joace cu mine, erau toţi mai mari, nu se uitau la o mucoasă, preferau să mă fugărească şi să mă bată, până în ziua în care am învăţat şi eu să lovesc, i-am surprins, dar tot m-am întors acasă cu sarafanul sfâşiat, n-am spus ce se întâmplase. De fiecare dată când mă întorceam plină de praf şi tăvălită, mă ţineam să nu plâng, primul lucru pe care-l făceam era să-mi pun măcar o placă de ebonită la gramofon, mă aşezam în dreptul pâlniei, îmi răsunau în cap vorbele tatei muzica te poate salva, mama mă lăsa să ascult cu capul îngropat între genunchi până la capăt, apoi mă întreba cu cine m-am mai bătut,

nu le ştiam numele,

nu mă credea,

dezbracă-te, spunea,

îmi arunca rochia murdară într-un coş de nuiele, s-o spele mai târziu,

mă aşeza în cada plină cu apă şi mă freca cu o perie până mi se înroşea pielea,

de ce nu vrei să-mi spui cu cine te-ai mai bătut, zicea cu mare blândeţe,

mie îmi dădeau lacrimile, am fost mereu convinsă că o făcea ca să mă pedepsească, nu eram atât de murdară.

(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: adevarul.ro)