Mai înainte de ziua I

De când te naşti şi până în cea din urmă zi a vieţii tale, de un singur lucru poţi fi, cu adevărat, sigur: e grea viaţa! E grea viaţa când te naşti fără nimic şi nu ai decât un suflet mare şi două mâini chinuite cu care ai munci dar nu prea ai ce, că nici pământ nu prea e, ori ţi le frângi de grija copiilor care aşteaptă mai mult şi mai bine de la tine, iar tu nu mai sfârşeşti în a te învinovăţi că nu poţi.

Dar asa, muncind mai mult pământul altora decât pe al său, care, oricum, era puțin, cu un suflet mare și două mâini vrednice de toată lauda, crescuse taica doisprezece copii şi își făcuse un obicei din a se culca seara nemâncat, dar uitându-se cu mare drag la ei cum mâncau, încrezător, şi, nu o dată, și-i închipuise mari, pe la casele lor, iar pe el liniștit și mulțumit că i-a crescut şi le-a făcut tuturor un rost în lume. Maica nu se atinsese niciodată de mâncarea copiilor, iar pâine numai de zile mari mânca şi se mulţumise mereu cu firimiturile şi resturile lor, atât de mult îi iubea şi le-ar fi dat oricând şi sufletul sau, numai să nu ducă lipsa de nimic.

Şi aşa se şi întâmplase! Nu ajunseseră copiii cine ştie ce, asa cum visase mereu și își dorise necontenit taica, dar toţi erau sănătoşi, cinstiţi, aşezaţi la casele lor, ce să mai vorbim, în rând cu lumea, care toată era, oricum, mai mult săracă.

Gheorghe Negură n-avea decât şase copii, trei băieţi şi trei fete, că atât îi dăduse Dumnezeu, dar și așa era greu şi se dădea de ceasul morţii cu ce o să-i crească pe toţi şi cu ce o să facă el şase nunţi, pentru a fi în rândul lumii.

Iar ca să ajungă vreunul dintre ei vreun om mare sau domn pe la oraș, nici pomeneală, căci numai cei cu stare si cu mulți bani își puteau trimite copiii la școală, pe când el abia avea cu ce să-i hrănească și să-i îmbrace. În toată copilăria lui îl chinuise faptul că erau doisprezece fraţi în casa părinţilor şi, nu o singură data, adormise supărat pe viaţa lui sau pe taica, nici el nu ştia prea bine, fără să se fi săturat la masă şi ruşinat că poartă cămaşa fratelui mai mare, pe care o mai purtaseră încă cinci fraţi înaintea lui, şi-şi promisese că atunci când va creşte va avea de toate, mult mai multe decât avusese la părinţi.

Şi uite că timpul trecuse, avea acum casa lui şi rostul lui, făcute mai mult de taica, şi învăţase acum un greu şi mai mare decât în copilărie şi gândea că, mai mult ca sigur, nu va putea face nici cât taica, dar mai mult!

Aşa se gandea mai mereu şi, cât era ziua de lungă, făcea socoteli şi iar socoteli ce-l măcinau în aşa fel încât trupul lui puternic, cu umeri sfătoși și mâini robuste de la atâta muncă, îi era umbrit de ochii ce i se duseseră în fundul capului de chinul sufletului.

Gheorghe avea si nevastă harnică, ce se gândea ca şi el la binele casei şi muncea cot la cot cu el cât era ziua de mare, ori la câmp, ori prin curte cu copiii, însă tot săraca la fel ca el era şi, câteodată, i se părea că era cam rea de gură şi cam ascunsă, dar nu obişnuiau să-şi spună unul altuia frământările, socotind trândăveală şi pierdere de vreme asemenea vorbe, aşa încât n-ar fi întrebat-o niciodată nimic dacă nu era despre munca de la câmp sau despre animalele din curte.

De-asta era mai tot timpul tăcut şi resimţea jugul greutăţilor şi neajunsurilor vieţii din ce în ce mai adânc, aşa încât îi scoteai vorbele cu cleştele din gură şi, niciodată, nimeni nu reuşea să-l facă să râdă.

Nici cu copiii nu prea avea timp să vorbească şi nici nu-l îndemna inima să-i întrebe ceva, dar, în schimb, îi învăţa rostul lucrurilor şi meşteşuguri pe care le ştia el din armată ori de la ăl bătrân. Un lucru era foarte clar şi nu-l ştia din cărţi, fiindcă nu ştia să citească, ci auzise de la taica în toată copilăria lui, simţise apoi pe pielea lui când crescuse şi niciodată nu ar fi crezut în alt fel :”Dumnezeu e mare!” .

Vorba asta intrase in obișnuința sa, ca un epilog a tot ceea ce era el, în adâncul ființei sale și nu era nimic greu în viață pe care sa nu-l umple de speranță și sens cu ea. Aşa credea el fără urmă de îndoială şi nimeni nu l-ar fi clintit din credinţa lui şi aşa spunea şi copiilor lui, mai cu seamă băiatului cel mic, lui Ion, care, după spusele mamei sale, parcă fusese făcut la răscruce de drum, aşa de rău şi năzbâtios era, încât nu te înţelegeai cu el nicicum şi umbla cu cămaşa cârpită petec peste petec, într-atât era de ruptă din săritul gardurilor şi din bătăile cu ceilalţi copii de pe uliţă.

Bine că i-l dăduse Dumnezeu pe copilul cel mare, pe Mărin, care era întocmai pe inima lui şi greu l-ar fi făcut cineva să iasă din vorba părinţilor lui! Era harnic din cale-afară, priceput şi nu-i prea stătea mintea la joacă, precum altor copii, ci era dornic să facă, să ştie multe şi să-şi ajute şi fraţii şi părinţii.

-De, Şerbană, zise Gheorghe nevestei, aşezat afară pe prispă, unde cârpea un pripon, ăsta are ceva în capul lui şi cred ca o ajunge vreun om mare în viaţa lui!

-O ajunge, o ajunge, că seamănă cu mine şi mi se pare că se aruncă mai mult în neamul meu decât într-al tău! Na, uită-te şi tu ce mâini late are şi cum se uită lung la tine, de poţi să juri că e tata întreg! Mare semenişte!

-Păi sigur că da, răbufni Gheorghe, ce e bun seamănă cu tine şi cu ăi din neamul tău, şi ce e rău seamănă cu mine! Mă mir și eu de ce ai în capul ăla al tău de femeie, că parc-ai fi din vreun neam boieresc ori de învăţaţi! Mare brânză!

Atât reuși să spună Gheorghe, mulțumit că îi închisese, oarecum, gura nevestei și ar mai fi zis el multe dacă nu i-ar fi fost teamă că intră în gura ei și n-o mai sfârșește nici până mâine cu cearta. Nu că ar fi contat așa mult cu cine seamănă copilul, dar parcă prea se lăuda cu neamul ei .

– Gheorghe, bă, sunteți acasă? Ia, vino, mă, până aci, se auzi un glas piţigăiat din dosul porţii.

– Scoal’, mă, şi vezi cine strigă la poartă, îl îndemnă Şerbana, scoal’ mai repede şi nu-l lăsa să intre în curte, că vede lucrurile cum sunt puse p-acilea şi vine noaptea şi le fură!

-Taci, femeie, că e vecinul Din, te-aude omul ce gură rea ai şi se supără, mormăi mai mult Gheorghe, fără prea multă convingere, în timp ce se ducea agale spre poartă.

– Gheorghe, se auzi din nou, mai, sunteţi vreunul acasă?

-Ce e, măi, Dine? răspunse într-un târziu Gheorghe. Ce strigi aşa, că eu te auzii de mult, dar nu putui să viu mai repede că mi s-a pus de alaltăieri un junghi la piciorul stâng şi nu prea mai pot merge!

-Cum, mă ,Gheorghe, ce strig?Păi nu venişi tu, azi de dimineaţă, la mine la poartă şi ziseşi să vin să vedem cum e pus gardul pe mejdină, ori uitaşi?

-Nu uitai, mă, nu uitai, dar mă luai cu alte treburi, răspunse ușor aţâţat Gheorghe, dându-şi seama acum despre ce e vorba. Mă, tu când ai făcut gardul ăla pe mejdină, de ce nu m-ai chemat şi pe mine, să fiu de faţă, dacă nu ştiai cum a fost mejdina înainte?

-Păi, la ce să te mai chem, răspunse şi mai piţigăiat şi cu un pic de vinovăţie în glas Din, la ce să te chem, ori tu nu mai ai ţinere de minte? N-a fost înainte gardul de mărăcini făcut de ai tăi de la părul bătrân şi până la linia gârlii, de-a dreptul?Așa a fost, spuse pe un ton grăbit şi vrând să-l lase fără grai.

-Măi, neică, spuse simplu şi hotărât Gheorghe, că vorba asta o avea el, ia, hai cu mine până acilea, în grădină, să-ţi arăt că ai pus gardul pe pământul meu cu vreo trei-patru palme, dacă nu şi mai mult! Ori tu crezi că eu nu ştiu ce pământ mi-a dat taica?

-Mărine, ia, hai cu mine şi cu nen-tu Din până în grădină!

Băiatul ieşi imediat cum se auzi strigat şi traversă curtea hotărât .Îşi îndreptă ochii mari şi iscoditori înspre poartă, să vadă cu cine vorbea tatăl său, şi-şi şterse repede și pe furiș mâinile pe cămaşă, deşi nu era murdar, dar aşa era obiceiul lui.

Era un băiat mândru, înalt, cu un mers drept şi încrezător, iar când îl vedeai ai fi zis că lui nimic nu-i poate merge rău vreodată şi numai dacă s-ar apuca ar putea să întoarcă Pământul invers, cu mâinile goale.