Dana Heuberger 
M-am tot uitat în ultimele zile pe net după un semn de la tine, în ciuda durerilor. Degeaba. Una din două: ori am buctat-o îngrozitor, ori n-ai avut timp să citești ce-am scris. Ceea ce e cam același lucru și mă lasă pe cont propriu, cu frământările mele. Previzibil, dar oare contează? Când dormitezi douăzeci de ore pe zi, întreruptă periodic de necesitatea căutării unei alte poziții în care să te doară mai puțin, ce relevanță au minutele de trezie? Sunt ele raționale? Sunt ele ale mele sau ale nervului meu sciatic căruia am fost obligată să îi recunosc puterea? Clipele mi se dilată și se contractă apoi, pulsând în ritmul lor aleatoriu care nu ține nici de creier și nici de inimă. Fără explicații, fără coerență. Dureri… la urma urmei, dacă le simți înseamnă că exiști. Chiar dacă, răutăcioasele, te împiedică să calci și îți refuză până și statul pe scaun. Și uite-așa ajungi să apreciezi cu adevărat lucrurile mici și bucuria fiecărei clipe normale. Prețuiești până și zgomotul bormașinii de la parter pe care o auzi la etajul al treilea (într-o altă zi, el ar fi fost pretextul unei lungi plimbări, cât mai departe), comparabil cu cel al încă unei știri grețoase despre noi încercări de albire a corupților țărișoarei, despre strădanii de transformare de-a dreptul alchimică a rebuturilor umane în aur și invers. Pe lângă care nu poți să treci nepăsătoare, nici măcar atunci când trebuie să fii atentă ca să nu te-mpiedici, din cauza vacarmului cacofonic (vândut drept o fantastică simfonie) care îți afectează echilibrul interior. Accepți până și furtunile, cu pagube cu tot. Căci dacă poți să fii atentă și la altceva decât la traseul nervului tău cel rebel – de la coloană (pe care încerci cu îndârjire să o ții cât mai dreaptă) și până la gleznă – înseamnă că se cuvine să fii optimistă cu gândul la cei ce, asemeni ție, se străduiesc să fie verticali în ciuda durerilor, a vremii și a vremurilor.
N-am avut niciodată un organism puternic. Nenea Vasile îmi mărturisea, cu drag, la douăzeci de ani ai mei: „Ai, mă Lică, io nu credeam c-o să ajungi să trăiești așa de mult…” Eram o slăbănoagă și, ce-i drept, mi se părea că doar eu sunt în stare să culeg toate bolile Pământului. Privind retrospectiv, eram foarte departe de asta, din fericire. N-o să îți fac acum pomelnicul belelelor mele. De fapt, fiecare dintre ele m-a ajutat să trec un prag și să încerc să îmi înțeleg mai mult privilegiile de fiecare zi, să mă pun în pielea celor care suferă cu mult mai mult decât mine, să mă străduiesc să îmi depășesc inerția, să fiu mai bună. Știu, știu, sunt foarte departe de asta, dar pe drum mai repar una-alta. Sau măcar încerc.
N-am trăit până acum clipe mai stranii decât cele de pe coridorul ce ducea spre sala de nașteri și cele de pe culoarul (străbătut cu resemnare) înspre operația pentru care știam că urma să am parte de o anestezie totală. Pe primul hol, într-o transă a speranței pline de întrebări și incertitudini, pe cel de-al doilea, atât de sedată de pierderea neașteptată a tatei încât nimic nu mai conta, nici măcar fricile mele nu mai erau relevante. Așteptând (chiar și în mișcare) ceva atât de definitiv, parcă ți se suspendă timpul, ești tu și totuși e o alta pe care o contempli cu îngăduință, de la o oarecare distanță, fără să îți rememorezi însă viața. Nu încă… Iar felul teleghidat în care acționezi, așteptând ceva ce știi că o să îți schimbe existența, te face să îți observi cu detașare sau amuzament (atunci când ești în stare) gesturile și trăirile. Care, și ele (la mine cel puțin), intră pe pilot automat, aproape în stand-by. Ți-e frică, și te arunci cu toate astea în necunoscut, ba chiar zâmbești, că tot n-ai altceva mai bun de făcut, încercând, ca rareori în viață, să nu problematizezi, să nu socotești, să nu faci predicții, să-ți golești mintea și să te lași în voia valului inconturnabil. Că poate, dacă te faci că nu-l observi, va trece fără urmări definitive, implacabile. Inspirând adânc și numărând cu hotărâre: unu, doi, trei, patru, și… unu, doi, trei, patru, atenție, stai! Iar când expiri, la fel de adânc, și constați că îți lipsesc ore întregi din viață – în care, da, ți s-ar fi putut întâmpla orice, chiar și să dispari urgent și definitiv, fără s-o știi, așa cum prezicea pe vremuri nea Vasile (Ce infamie! Măcar să te anunțe ăștia, nu să te șteargă pe ne-ve…) –, poți să nu te cutremuri? Eu una, nu. Și poți să nu te bucuri respirând, mai apoi? Nu, nu! Nimic nu mai contează din ce-a fost, în față e doar ceea ce va să vină. Nu e acum momentul să-ți relatez detalii despre stări care nu se pot povesti cum se cuvine, ci se pot doar trăi prin toți porii: bucuria de a fi mamă, bucuria de a te regăsi și de a exista.
Durerile altora… Țin minte că aveam câțiva ani (să fi fost patru? cinci?) când am văzut, la televiziunea unică a Epocii de Aur, în pauza dintre osanale, un reportaj despre copiii din Africa. O fi fost la Teleenciclopedia? Și-am început să plâng de mila lor și de ciudă. Erau prea departe, nu puteam să îi ajut. Le-aș fi dat cornul meu, să nu le mai fie foame… M-au liniștit ai mei, până la urmă, dar de atunci încoace am privit cu frică și suspiciune televizorul. Pentru că, orice mi s-ar fi spus, știam că putea să îmi arate, când îmi era lumea mai dragă, partea hidoasă a omenirii, cea pe care nici măcar mintea mea de copil n-o putea considera o simplă ficțiune. Cea de dincolo de puterea mea de înțelegere, de acceptare, de fapt. Apoi, cu anii, mi-am tot blindat inima încercând să ignor ceea ce nu pot atinge, ceea ce nu pot schimba. Și urându-mă pentru asta. Urându-mi limitele și rațiunea care îmi spunea că, neavând nicio șansă să fiu Salvatoarea Umanității, e musai să îmi canalizez eforturile încercând să-mi îmbunătățesc, cât de puțin, ecosistemul și pe mine însămi. Iar pentru a putea continua să exist fără să mă învinovățesc zilnic de lașitate și de neimplicare, e obligatoriu să îmi imaginez că eforturile mele (infinitezimale, la scară globală) vor putea avea, odată ca niciodată, un efect al fluturelui, însă nu generator de uragane, ci de valuri de bine care să-mi depășească zona de acțiune directă. Știi și tu, orice copil visează să schimbe lumea. Copilul din mine încă mai speră asta, cu încăpățânare. Poate că împărtășindu-le altora ceea ce am aflat și învățând împreună cu ei, ajutându-i, îmi voi estompa amintirile despre momentele în care am fost defazată sau indiferentă, sau prea departe ca să pot atenua o durere. Nu, nu sunt Maica Tereza și am, pe lângă o empatie reală (pe care mi-aș dori-o mai utilă) față de cei ce suferă pe nedrept, o aversiune viscerală și definitivă față de aceia care fac răul cu bună știință. În fața binelui și a răului, făcute cu intenție, accept cu greu griurile. Ori-ori! Nu mă mândresc neapărat cu asta, însă e o lipsă de flexibilitate pe care mi-o asum. În consecință, mi-e foarte clar, unii n-au cum să îmi înțeleagă lipsa de permeabilitate față de compromisuri. Ereditatea e de vină, nu eu…
Durerile adevărate pe lângă care trec, și care nu sunt ale mele, mă debusolează, mă dezarmează de multe ori iremediabil. Mi-e mai ușor să nu pot pune piciorul pe pământ fără să simt mii de pumnale decât să îi văd pe ceilalți suferind fără vină. Mie știu ce să-mi fac (mă doftoricesc, mă oblojesc, mă odihnesc, mă iau la rost și-apoi îmi zâmbesc), dar ce pot să îi spun celei mai dragi prietene care are cancer? Și care știe extrem de clar ce va urma? Toate cuvintele și gesturile mi se sparg și nu mai găsesc decât fraze practice dar insuficiente, caduce. Pot s-o ajut și să o vizitez cât mai des, povestind despre câte-n lună și în stele, dar cum să reușesc să ne conving pe amândouă că ne vom bea cafeaua împreună, duminica, până la optzeci de ani ai mei, așa cum era planificarea? La urma urmei, dacă-mi cade o cărămidă în cap până atunci? Nu sunt în stare să-i vând nici glumițe și nici iluzii (știi, totul ține de puterea interioară pentru care te-am admirat întotdeauna și, în plus, cu siguranță se va breveta un medicament revoluționar în toamna asta, o să vezi…), pot doar să refuz să mă gândesc mai departe (ca pe coridoarele acelea nesfârșite ale mele) și să sper, acționând ca în transă, că dacă închid ochii, atunci când mă voi trezi totul va fi bine. Trăncănind cu (sperată) elocvență vrute și nevrute, zâmbindu-i cu drag pe drum.
Durerile adevărate pe lângă care nu trec, dar pe care e imposibil să nu le aflu, mă găsesc la fel de nepregătită cum eram la cinci ani în fața televizorului Cosmos (care s-ar fi cuvenit să îmi arate doar stele și navete spațiale, nu schelete ambulante cu ochi mari și priviri goale de speranță), la fel de fără răspunsuri. Căci nicio ideologie și nicio credință nu pot justifica un singur omor, d-apoi un masacru (fie el și în stil kamikaze) ca acelea la care asistăm în ultima vreme, neputincioși și de departe, gândindu-ne că data viitoare am putea urma. Noi sau cei dragi nouă. Plângându-i pe cei care au pierit fără vină și fără vreo șansă, împărtășind aceeași degringoladă cu toți cei care cred că nu poți să fii fericit ucigând. Nu încape îndoială că oricine alege calea suprimării altora poartă în sine însuși, în ciuda tuturor declarațiilor, o disfuncționalitate dublată de o suferință, chiar dacă ultima e surdă sau neidentificată. Durerea celor implicați în atrocități, fie ea și neasumată sau cu pretenții de sublimare în urma masacrelor „eliberatoare”, se răsfrânge din nefericire asupra lumii întregi, metamorfozându-și aparența și manifestările, păstrându-și cumplita arsură a esenței. Nu poate fi altfel, căci ea îi condiționează, chiar și indirect sau în subconștient, până și pe cei care (afirmă că) nu o sesizează. Și pe aceia care, ca mine, se străduiesc să nu se implice prea mult emoțional în evenimente pe care nu le pot influența. Strădanie zadarnică, de cele mai multe ori. Sfâșierea pe care o simt de departe e însă abstractă și inutilă, atâta timp cât nu fac altceva decât să închid ochii, încercând să cred că atunci când îi voi deschide totul va fi bine. Eu, ca atâția alții.
Nu-ți scriu un manifest și nici n-am cum să pornesc tocmai acum o cruciadă, îți pomenesc despre frământări care îți sunt, desigur, cunoscute și cărora și tu le cauți, mai mult sau mai puțin explicit, dezlegarea. Spre ce ne îndreptăm? Eu una tot mai cred că bunătatea este calea. Dincolo de orice durere, religie sau ideologie. Atâta că nu știu cum să ajungem cât mai mulți și cât mai devreme la ea.
