Ne(re)cunoașteri (II)

„Azi înţeleg, desigur – ah, chiar tu ai fost cel care m-a făcut să înţeleg! – , că faţa unei fete, a unei femei este ceva extrem de schimbător pentru un bărbat pentru că, de cele mai multe ori, nu e altceva decît o oglindă, o pasiune, o copilărie, o expresie a oboselii, şi se destramă la fel de uşor ca imaginile dintr-o oglindă, încît un bărbat poate uita cu atît mai lesne chipul unei femei, cu cît acesta este transformat de bătrîneţea care îşi aruncă umbra peste el, sau de hainele care îl îmbracă.” Chipul unei femei îndrăgostite are o natură caleidoscopică, îşi schimbă necontenit contururile şi nuanţele, în vreme ce ochiul aerian al bărbatului seducător alunecă distrat peste suprafeţe, fără a recunoaşte luminile şi umbrele trecutului. Profilul fiecărei femei seduse are inconsistenţa unei reflexii fugare, însă cînd oglinzile se multiplică necontenit în memoria infidelă a seducătorului, cu fiecare nouă cucerire dintr-un lung şir de aventuri, imaginile reflectate se suprapun şi se destramă, fără a lăsa în urmă decît firave scînteieri de o clipă. Ele ce se ivesc discrete pe ecranul opac al amintirii, pentru a fi numaidecît resorbite în vîrtejul uitării. Iar cînd chipul unei femei necunoscute îşi lasă amprenta diafană pe retina unui bărbat doar prin trei întîlniri fugare, la cîţiva ani distanţă, transfigurat radical de trecerea timpului, dar şi de pecetea încercărilor dure ale vieţii, instantaneele disparate cu greu se mai pot închega într-o imagine coerentă şi unitară. Tocmai acest miracol se petrece sub vraja ce impregnează scriitura lui Stefan Zweig, nuvela O scrisoare de la o necunoscută (1922) construindu-se prin suprapunerea, într-o delicată efigie, a trei ipostaze diferite în care se metamorfozează aceeaşi femeie, damnată să rămînă mereu nerecunoscută de cel căruia îi dăruieşte o iubire fără măsură.

O scrisoare de la o necunoscută comprimă, în densa structură epistolară, un mesaj tulburător de dincolo de moarte, pe care un scriitor îl primeşte, în ziua în care împlineşte patruzeci şi unu de ani, de la o femeie ce doreşte să-şi păstreze sub pecetea tainei numele şi chipul. Neobişnuita epistolă cuprinde un bizar antet, „Ţie, celui care nu m-ai cunoscut niciodată”, şi îi este adresată celui pe care l-a iubit frenetic, în tăcere şi de la distanţă, cu incandescenţa pură a unei adolescente îndrăgostite în secret şi fără speranţă, cu pasiunea mistuitoare a fetei de optsprezece ani care se dăruieşte pentru prima dată unui bărbat, cu patima neostoită a femeii umilite de cel care este, fără să bănuiască măcar, tatăl copilului ei. Tonul tandru şi melancolic pe care Stefan Zweig i-l insuflă cu măiestrie fragilei voci feminine ce îşi destăinuie secretul teribil al unei iubiri fără margini învăluie mărturisirea, captivînd cititorul în mrejele unei poveşti despre dăruire şi abnegaţie, dar şi despre indiferenţă şi uitare. Necunoscuta ce vine de pe tărîmul morţii să îl bîntuie pe scriitorul ce îi traversase fugar destinul are inconsistenţa unei adieri de o clipă, invizibilă şi suavă, lăsînd în urmă o mireasmă învăluitoare. Povestea se pierde într-un trecut neguros, în urmă cu şaisprezece ani, cînd şarmantul scriitor se mută în apartamentul de alături, iar fata pirpirie de treisprezece ani îşi concentrează excesele puerile într-o pasiune obsesivă, maniacală, pentru fermecătorul vecin pe care îl venerează. În cei trei ani în care locuiesc alături, singura dată cînd cei doi realmente interacţionează este o întîlnire fugitivă în faţa porţii pe care ea i-o deschide cu emoţie irepresibilă, iar el îi mulţumeşte tandru şi totodată detaşat, cu nonşalanţa unui seducător înnăscut. E primul contact cu privirea lui magnetică, electrizantă, „care învăluie şi dezbracă în acelaşi timp” şi care o transformă pe fata hipnotizată de şarmul bărbatului din faţa ei „din copil în femeie, într-o femeie îndrăgostită”.

Focarul magic al poveştii pe care misterioasa femeie îndrăgostită o deapănă cu îndrăzneala pe care i-o dă proximitatea morţii este această privire fără astîmpăr a seducătorului înnăscut, care cucereşte instantaneu pentru a abandona de îndată, care dezmiardă tandru, dar se şi detaşează fără regrete şi fără a reţine nimic în urmă, nici măcar o amintire pală. Însă pentru fetişcana firavă îndrăgostită de un vis, ca şi pentru fata frumoasă care la optsprezece ani îşi idolatrizează bărbatul dorit cu ardoare, această privire devine centrul viu al universului ei, singurul punct luminos într-o lume altfel fără noimă. După doi ani insipizi pierduţi la Innsbruck, în casa tatălui vitreg, aşteptînd cu încordare întoarcerea la Viena, reîntîlnirea îi aduce o cruntă dezamăgire fetei hotărîte să i se dăruiască fără preget singurului bărbat care exista pentru ea: „Nu m-ai recunoscut nici atunci, nici altă dată. Cum aş putea, iubite, să-ţi descriu dezamăgirea acelei secunde – era prima oară cînd înduram năpasta asta, de a nu fi recunoscută de tine, soarta pe care am trăit-o întreaga viaţă şi cu care o să şi mor; nerecunoscută, mereu nerecunoscută de tine.” Iubirea necondiţionată şi luciditatea amară se completează armonios în vocea ardentă ce se dezvăluie total, fără nicio reţinere, în lunga spovedanie de dinaintea iminentului sfîrşit. Cu toate că presimte că „nicio amintire ca o pînză de păianjen nu face punte între viaţa” ei şi a lui, ea urcă din nou scările fostei locuinţe, copleşită de emoţia că de data aceasta pătrunde dincolo de uşile ferecate ale apartamentului lui, în „lumea fermecată a copilului, împărăţia lui Aladin” la care rîvnise cu ardoare adolescentină. Fata pătrunsese aici doar o dată, în fugă, în absenţa stăpînului casei, cînd se oferise să-l ajute pe loialul Johann, servitorul scriitorului, să aducă nişte covoare în elegantul apartament, însă fiecare obiect i se întipărise definitiv în minte, în special vaza albastră de cristal de pe masa de scris. După prima noapte de iubire, fermecătorul scriitor îi oferă patru trandafiri albi din vaza albastră de pe birou, iar de atunci, ca o celebrare a acelor momente inubliabile, dar şi ca pe un talisman de aducere aminte, femeia ne(re)cunoscută îi va trimite an de an, cu aceeaşi consecvenţă care i-a păstrat neofilită pasiunea pentru el, un buchet de roze, fără niciun indiciu despre misterioasa persoană care i le dăruieşte.

Stefan Zweig dozează cu subtilitate surpriza, ridicînd cu delicateţe vălurile tainei, fără a risipi aura misterioasă ce o învăluie pe discreta mărturisitoare. E fermecătoare naturaleţea cu care necunoscuta îşi mărturiseşte teribilul secret, că acel copil de unsprezece ani, la căpătîiul căruia îşi scrie scrisoarea de adio, a fost şi copilul lui, al primului bărbat din viaţa ei, rod al acelor trei nopţi de iubire nebună de dinainte de plecarea lui fără intenţia de a se reîntoarce la ea. Tulburătoare e şi detaşarea cu care ea recunoaşte că şi-a vîndut trupul după ce i-a născut copilul pentru a-i dărui acestuia un destin demn de tatăl lui, fără să bănuiască măcar că şi fiul ei, peste ani, o va părăsi, plecînd peste noapte, nemilos, într-o călătorie fără întoarcere. Însă cea mai teribilă destăinuire e cea despre ultima întîlnire cu cel pe care l-a iubit fără încetare, insensibilă la mîngîierile şi propunerile matrimoniale ale bărbaţilor care roiau în jurul ei, nutrind în secret speranţa că într-o zi el o va recunoaşte şi îi va cere să-i devină soţie. Dacă data trecută fusese confundată cu o fată naivă şi sentimentală, a doua oară e abordată ca o femeie uşoară, agăţată într-un local de noapte şi plătită în final cu cîteva bancnote îndesate pe furiş în manşon. Speranţa fierbinte că în cele din urmă va rupe „vraja cea rea a orbirii” şi că tatăl copilului ei o va recunoaşte într-un final se dovedeşte deşartă amăgire, uitucul scriitor rămînînd impasibil chiar şi atunci cînd femeia îi cere cîţiva trandafiri albi din buchetul pe care chiar ea i-i trimisese de ziua lui, mărturisind dezarmant că nu ştie de la cine îi are şi tocmai de aceea îi iubeşte aşa de mult. Ironic, femeia va rămîne o enigmă pentru eternitate pentru bărbatul ce îi promite cu nonşalanţă că pe ea nu o să o uite, însă e recunoscută de îndată de loialul Johann, care în clipa în care o zăreşte ghiceşte despre ea mai mult decît aflase despre ea uşuraticul lui stăpîn într-o viaţă întreagă. Anul următor, vaza albastră de cristal rămîne goală, iar în locul trandafirilor albi soseşte tulburătoarea scrisoare de la o femeie ne(re)cunoscută, care însemnase pentru destinatarul epistolei sale doar „o clipă fierbinte ce se dizolvă fără urmă în vîrtejul uitării”. Paradoxal, absenţa ei frapantă preţuieşte mai mult decît discreta ei prezenţă, vraja cea rea a ne(re)cunoaşterii risipindu-se prea tîrziu, printr-un descîntec venit dintr-o altă lume: „Se înfioră: i se păru că undeva s-a deschis o uşă, lăsînd să pătrundă în camera lui liniştită un curent de aer îngheţat dintr-o altă lume. Simţi prezenţa unei morţi şi a unei iubiri nepieritoare: înăuntrul lui, ceva plesni dintr-odată şi el se gîndi la femeia aceea invizibilă, imaterială şi plină de patimă, ca la o muzică ce se aude de undeva de departe.”

Stefan Zweig, Frica. Scrisoare către o necunoscută, Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 176 p.