Câte cearcăne se scriu, doamnă, sub fardul vostru verzui?

Mereu am știut, dar acum înțeleg:
sunt fiica vitregă a acestui oraș;
îi beau sângele
pe străzile numai clocot,
numai vopsea de iluzii.

Trec cu vitrine cu tot
prin vacarm
de râsete sparte
zei de ciment
canale, decoltee și
nostalgii de o noapte.

Femei uscățive mătură caldarâmul
de vrăbii uitate.
Femei cu mâini veștede spală asfaltul
de gratii și sfori.

Doamne, această frunză coboară,
eu nu mai țin minte
nu mai țin minte…
Vine toamna
sticlă peste sticlă,
destin peste destin,
viață peste viață,
doliu pe uși.

Doar la ferestre
își face loc
povestea singurătății. Spectru.
Câte cearcăne se scriu, doamnă,
sub fardul vostru verzui?

Vedeți?
străzile însele își beau cafeaua de dimineață,
măștile
hainele, viețile,
crucile lor viermănoase
pe un pervaz cu petunii.
Unde mai e loc să pun
o mână de trestii,
unde
să aprind lumini?

Frig în genunchii tăi, doamnă,
lavandă și praf
și roți mari rostogolind
copilării în venele putrede.

Beau sânge
direct din pântecul disperării
foetus în iarbă,
vampir de o singură viață cu poșeta pe umăr,
eu,
brand hămesit, vulgar, infinit
curgând pe scoarța unei sălcii
la marginea mea.
pulsație
Mereu am știut,
Mereu am știut
dar abia acum înțeleg…

În imagine: „Toamna pe alee” de Dmitri Kustanovici (sursa foto: dkust.com)