Ordures au naturel

Iată ce-am descoperit: Ordures au naturel, deșeuri natur, atent selecționate, etichetate și sigilate, cu pecetea lui Arman, unul dintre artiștii neo-realiști importanți francezi ai secolului XX. Oare ăsta să fie răspunsul? Se ia mizeria, se clasifică, se etanșeizează sub sticle și etichete comerciale și, la nevoie, se ia cu lingurița? Oare în doze homeopate (că la noi se dă cu polonicul) creează anticorpi, sau obișnuință? Ar fi meritat să încercăm din timp un tratament preventiv, indiferent de rezultate… Așa, ne-au cam potopit dejecțiile. Sper c-om scăpa întregi.

– Cum e posibil așa ceva? Nerușinata! Mă așteptam să fie egală cu ea însăși și să nu își aplaude înfrângerea, dar se autodepășește, îmi întrece de departe previziunile. Cum poate afirma că supraveghetorii ți-au dat la concurs grila gata completată, în timp ce tu ai cerut doar o foaie nouă de răspunsuri? Minte așa cum respiră! Cine și-ar risca poziția ca să te favorizeze tocmai pe tine, în fața camerelor de luat vederi?

Ah, dragule, se poate? Iar n-ai fost perfect. Cum ți-ai permis să completezi greșit grila inițială? Și dacă tot ți-ai dat seama că ai făcut-o, de ce să vrei să-ți corectezi eroarea? Trebuia să acționezi bărbătește, să ți-o asumi și să accepți să te întreacă Ina, doar e atât de valoroasă! Cine te crezi? Evident c-ar trebui să fii descalificat pentru asta. Tu acum, eu de atâtea ori –  în primul rând la concursul de admitere în facultate, unde, ca fraiera, mi-am retranscris patru pagini de lucrare. Trăiască supraveghetoarea care afirma că o linie îngroșată trasă peste rândurile greșite poate fi considerată semn distinctiv! Dacă oi fi făcut atunci semnale disperate comisiei, fără să vreau? Sau fără s-o recunosc nici măcar acum. Cine știe ce întâlniri de taină oi fi avut, înainte?… În somn sau nu, nu contează. Chiar      nu-mi dau seama cum de nu m-a reclamat nimeni. De ce s-or fi uitat toți ăia pe foile lor și nu le-au cercetat pe ale mele în timpul concursului, ca să mă denunțe? Mare noroc am avut!

– Habar n-am, Ada, dar ieri a trebuit să completez o declarație despre felul în care s-a desfășurat proba scrisă. Mai bine s-ar uita peste înregistrări Onorata Comisie, atunci n-ar mai fi nevoie de alte explicații și de suspiciuni nefondate. Ce jenant! Oli zice c-a venit Corpul de control… eu nu prea cred. Nu m-a anunțat nimeni nimic în mod oficial despre așa ceva. N-ar trebui să știu și eu, dacă-s vizat? Să discute și cu mine? De ce să fi venit tocmai acum, dacă anul trecut, când m-a faultat individul acela în ciuda legii care îmi dădea dreptate, nu s-a deplasat nimeni ca să îmi verifice spusele? Dacă e adevărat, iar  reclamația Inei a fost făcută direct la minister, e atât de josnic! Cum poate afirma una ca asta despre mine? De ce? Și ce-o fi scris de fapt acolo? E incredibil!

– Știi și tu că niciunul dintre aceia care te cunosc cu adevărat nu poate crede o asemenea enormitate. E doar o nouă încercare prin care trebuie, nu-mi dau seama de ce, să trecem. A făcut-o pentru că vrea și poate. Pentru că are impresia că i se cuvine totul, în ciuda evidențelor. Pentru că e încurajată să facă asta de cei care-o dirijează din umbră. Din aceeași încrâncenare și beție a puterii pe care o cunoaștem. De ce nu se resemnează că a pierdut, c-ai fost mai bun?

Ignoranța e noaptea minții, de la Confucius încoace. Fără lună și stele. Dar delațiunea? Ina nu (vrea să) știe, desigur, că dacă ai terminat al treilea facultatea și nu primul, e pentru că te-ai însurat în anul patru și n-ai mai avut timp și chef să te stresezi cu materiile neimportante. Vina e a Bucureștiului și a nevestei, evident… Dar rotițele nu ți se învârt mai puțin din cauza asta și de atunci încoace ai fost primul la toate concursurile la care ai participat (m-am scos!). Contează? Nu prea. Căci doar ea poate, știe, trebuie să fie. Ajutată, ca de obicei, de eternul Olteanu (nu, nu exagerez, i-a văzut Geo în parc imediat după ce s-au publicat rezultatele inițiale și sigur nu vorbeau despre vreme). Nu se mai satură, vrea să conducă tot el instituția, la șaptezeci de ani și câți o mai avea, și nu poate s-o facă (în ciuda sprijinului ocult pe care-l are) dacă tu ești șeful… Mă tot întreb la ce se gândea atunci când i-a scris Inei articolul acela pentru revistă și a lăsat-o să îl semneze. Și-n zecile de ore de sfat de taină în care a tot antrenat-o. Probabil c-a învățat-o și cum să țină mapa de pe care își citește cu un aer doct, la ocazii, inepțiile scrise de mână pe foi A4… Căci nu se riscă să vorbească liber (citat din clasici…) și bine face. Oare o fi văzut-o în deplinătatea (in)suficienței ei? Știu bine că Olteanu se întreabă de ce-am fi noi mai buni decât ea, în ceea ce-l privește. Nu suntem coruptibili și (pretinde el) ne-am cam trăit traiul, de ce am mai fi valabili? Am expirat, nu vedeți? El e singurul care a fost, este și va fi Înțeleptul, Inconturnabilul și Cel de-a pururi tânăr. Viziunile Inei (cam agramate, ce-i drept) înseamnă progres în ochii lui doar pentru că El este cel care i le induce, subliminal de-a dreptul. Ce dacă-s agresive și închistate într-un tip de discurs pe care speram să nu îl mai aud niciodată, al cultului personalității și al promisiunilor fără acoperire? Al delațiunilor îndârjite. Mie îmi miros a second-hand stalinist. Mie și celor care contează. Cred că asta îi înnebunește de fapt, pe Ina și pe genialul Olteanu, tătucul nostru al tuturor: nu ne pot păcăli. N-am ce să fac, în ochii mei vor citi întotdeauna adevărul, căci am alergie la osanale și nu am învățat nici până acum să aplaud discursurile găunoase care acoperă munți de mediocritate și oportunism. Nu sunt în stare să-mi ascund indignarea în fața aberațiilor, e ca un eritem, îmi încleștează fără să vreau trăsăturile și mi le irită cu hotărâre în momentele acelea de grație când s-ar cuveni să par senină. Ghinionul meu, veți spune. Probabil, dar nu pot reacționa altfel, căci m-aș trăda pe mine însămi. Ian a fost întotdeauna rezervorul meu de echilibru, fiind de cele mai multe ori plin de o încredere fundamentală în oameni, în reguli și în puterea binelui, cu un optimism mult mai adânc decât am îndrăznit vreodată să am. Lângă el am tot timpul certitudinea că nu-mi sunt perimate valorile, că nu greșesc visând la o adevărată meritocrație, fie ea și viitoare, și sperând că mizeriile, oricât de naturale ar părea ele, nu sunt perene. De ce l-au lovit atât de abject și de nedrept? L-am văzut clătinându-se puternic, pentru prima oară, punându-și întrebări care mă bântuiau pe vremuri doar pe mine. Ar fi prea simplu să declar că toate astea nu s-ar fi putut întâmpla decât la noi în țară și să blestem clipa în care mi-am promis că nu voi emigra. Răul (ca și binele, de altfel) nu ține cont de granițe și nici chiar de cultura civică a popoarelor. Depinde de interior, de frustrări și complexe, de împrejurări catalizante. De aceia care, încurajând impostura, creează monștri cu mâini de fier și picioare de lut. Noroc că ruginesc, păcat că n-o fac destul de repede.

– Nu mai fi amărât! Doar ai muncit atâta, și-ai fost așa de bun! Ca de obicei, chiar dacă nu le convine unora s-o recunoască. E sigur că nu se poate întâmpla nimic rău. Dacă ți-ar fi dat cineva foaia gata completată, ai fi riscat să bifezi două răspunsuri greșite, cunoscând-o pe Ina? Bănuind ce va urma? Ce vorbesc eu? De fapt, toate răspunsurile „tale” ar fi fost corecte, marcate din start pe foaia de concurs. Erai supărat pe cartea de management și pe faptul că n-ai fost perfect… Vezi la ce folosește să mai și greșești? Ești mai uman, mai credibil…

Zic eu, zic, dar mi-e fierea până-n creier și sper să nu vărs… Nu în fața lui. Ce să-i mai spun, când știu cât de mult s-a pregătit pentru concurs în ultima lună? Când nu pot uita nedreptatea de data trecută, care ne-a dus recursiv cu gândul la obscure și halucinante conspirații. Și care a legitimat-o  provizoriu pe Ina, făcând-o să creadă că i se cuvine totul, numai și numai pentru că e sprijinită de cine trebuie. Să înțeleg că eludați legea? Sigur că da, dacă așa mi s-a spus… Nu pricep nici acum ce e interpretabil în articolul de lege cu pricina. Indicativul prezent al verbului a fi (nu, nu era condiționalul optativ acolo), sau cuvântul echivalentă? Dacă și numai dacă, monșer… Logica asta o știau până și anticii. Voi nu? Ce-i drept, mizeria ne-a ajutat să decantăm oamenii de valoare de drojdia oportuniștilor. A fost dureros, dar a meritat. Totuși, de ce nu se poate să ne întoarcem în timp măcar în urmă cu doi ani, când eram fericiți și doldora de iluzii, în ignoranța noastră?

–  Hai să-ți spun… Nu numai că au fost aici cei din Corpul de control, dar azi au apărut alte  două reclamații ale Inei, și mai aberante. Într-una mă acuză că mi-aș fi pus niște adeverințe false în dosar, fără să vrea să știe că ele erau pe cinstite și nu făceau decât să îmi certifice atribuțiile din fișa postului, iar în cealaltă…

–  Nu, te rog nu-mi mai spune, n-are niciun sens. Tu nu-ți dai seama că trei reclamații nefondate sunt mai bune decât una singură? C-or să se prindă ăștia cu cine au de a face și că Ina contestă orice, în ciuda realității și a tuturor regulilor, din disperare? Ce vrea s-ascundă? De ce-i atât de importantă funcția asta pentru ea? Or exista pe sub clădire zăcăminte de aur necunoscute nouă. În calitate de (alt citat obsesiv din clasici) contracandidat, ai voie să cunoști și să contești dosarul altcuiva? Eu una cred că nu. Cum se poate ca pentru unii să nu existe rușine, legi și limite?

La urma urmei, vina-i a ta. Ce fel de șef e ăla care vine la serviciu înaintea subalternilor și pleacă de acolo la ore bune după ei? Care nu înțelege prin coordonarea activităților o simplă distribuire de sarcini, ci lucrează activ în echipă, îndrumând acțiunile într-un sens unitar și orientându-le pentru a obține rezultatul scontat. Ce dacă zice la fel până și DEX-ul? Lumea știe prea bine că un șef adevărat nu trebuie să facă nimic, ci doar să împartă ordine, din pix (ori tastatură) sau din vârful buzelor. Ba nu, de fapt vina-i a mea, căci eu sunt cea care ți-a acceptat atâta vreme programul și entuziasmul. Nu pentru statui, ci pentru principii. La ce ți-au folosit? E atât de ușor să demolezi edificii (și abordări)  clădite în ani de zile, fără să pui nimic în loc! Ina a dovedit că se pricepe bine la asta, iar lumea nu prea protestează. Da, oamenii de valoare te-au sprijinit (unii pe ascuns…) și e prea mult din viața noastră în minunata instituție, ca să îi putem urmări impasibili declinul. De asta am crezut și eu că merită să încerci să câștigi. Cinstit, așa cum ai făcut-o de când te cunosc. Credeam că prețul e vara sacrificată, însă plătim cu nemeritata mocirlă. E greu.

Azi n-a mai apărut nicio reclamație. Suspect. Oare ce-o coace? Mai e o săptămână până se publică lista finală, e incredibil de mult! Nu știu cum să fac ca să putem rezista, aud tot felul de vești apocaliptice de la cei care ne sprijină. Isterii, amenințări. Unde ați fost? Și ce i-ați spus? Sunteți cu toții filmați și ascultați, aveți grijă ce coridoare alegeți și ce vorbiți! Ar trebui să nu mai beau atâta apă dimineața, dacă i s-o părea suspect că merg la toaletă? L-o fi citit pe Kafka? Mă tem că nu, și că e autentică în abjecțiunea sa. De calitatea întâi, de data asta, cu ochi albaștri camuflați, de nouă generație… Ea știe, face, drege. Ea este, și e de-ajuns atât. Mi-e foarte frică de tentaculele nevăzute ale caracatiței, de o nouă nedreptate. Nu știu cum am gestiona-o, suntem storși. Cuvântul care zidește… E de ajuns să faci afirmații nefondate ca să reușești să distorsionezi adevăruri sau să construiești realități paralele? Ar fi mai bine să plecăm, cu principii cu tot, în altă parte? Oriunde? Prefer să nu îmi mai desfășor gândurile, să nu se încâlcească. Le las făcute ghem, după colț.

– Tu știi că azi mi-a fotografiat dosarul personal? Amenințându-le pe secretare, terorizând pe toată lumea… Are voie să ducă acasă imaginile? Ce-o face cu ele, după ce le studiază? Și le pune, legal, în ramă?

În calitate de omnipotent apărător al Dreptății, da… Al celei de-o persoană, din străfundul neuronului ei contorsionat. Ce disperare o mai mână-n luptă, de fapt? Și dac-o fi să fie, nedreptatea, cum poți domni peste o împărăție pârjolită? Prin teroare, într-o lume distopică?

– Știi câtă lume te felicită deja, cu toate că n-a apărut încă lista finală? Și ce frumos scriu despre tine oameni pe care nici nu îi cunoști? Lumea știe… Ea n-o să aibă niciodată parte de asta. Ești tu însuți, ești foarte fain și contezi, fii fericit!

Ce bolovănoase îmi sunt vorbele… N-ajung! Cum aș putea oare să-l conving?

Cu sau fără fotografii agresive, vestea cea bună de astăzi este a mea, căci ministerul afirmă că nu locuiesc cu un infractor notoriu și a respins prima ei reclamație. Uite c-a apărut și cea de-a patra plângere, asupra subiectelor… Respinsă și ea. Oare asta o fi fost prima, iar noi am aflat de ea de-abia acum, când i-a sosit soluționarea? Mai rămân două, cel puțin… și răbdarea mea pe care n-o mai găsesc. Nu mai e nicăieri, nici măcar sub preș. Și-mi trebuie neapărat, căci e obligatoriu să m-apuc să clasific mizeria ultimelor săptămâni, s-o etanșeizez (să nu mai scape!) și să-i pun etichete cât mai lizibile, pentru viitorime. Să o expun – infect contraexemplu. Noi ne-am luat cu prisosință doza, cu ceaunul, în lipsa unui polonic de dimensiuni potrivite. Trăiască maturizarea! Așa ne trebuie, dacă nu ne-am vaccinat la timp. Știi, încă nu-s convinsă că leacul împotriva mizeriei este imunizarea. Până și o mătură ar face mai multe. Trebuie însă să fii cât mai exact informat, să apreciezi corect profunzimea mocirlei pentru ca s-o poți asana. Raft am, mă duc să caut etichete.

Noroc că încă-i vară. Noroc că respirăm, deocamdată întregi.

(sursă foto: artetcinemas.over-blog.com)