Undeva cădeau tencuiala şi straturile de istorie

Prima mea zi în New York. Un amic generos mă ia într-o plimbare prin Manhattan. Vom da o tură cu motocicleta lui. Era aprilie ’90 şi era cald. Îmi dă o cască, mi-o îndes pe cap şi pornim. Aveam inima în stomac. De când aşteptasem acest moment… Am luat-o prin Queens, apoi am urcat pe Queensborough Bridge, strecurându-ne periculos printre maşinile blocate în trafic. East River şi Roosevelt Island stăteau sub noi înecate în soarele de primăvară, iar Manhattan-ul creştea în faţa noastră cu pădurea lui de zgârie-nori.

Ajunşi pe 5th Avenue coborâm spre sud şi prietenul meu îmi spune:

– Nu-ţi fie frică de trafic, am eu grijă de asta. Uită-te în sus. Acolo se întâmplă totul.

Şi asta am şi făcut mai mult de o oră. Stăteam cu capul dat pe spate privind de jos în sus zgârie-norii care se dărâmau peste mine. Mă simţeam ca un bolnav pe targă alergând prin oraş purtat de o ambulanţă ciudată. Am ajuns la intersecţia cu Broadway pe care l-am urmat până în Downtown. Statuia Libertăţii era mică undeva în zare şi a fost singurul moment în care, ca s-o privesc, mi-am relaxat gâtul amorţit. M-am gândit la turiştii despre care auzisem că au dureri de gât după ce privesc câtva timp Capela Sixtina pe care eu încă n-o văzusem.

Ne-am întors apoi spre Central Park şi ne-am oprit undeva lângă Plazza Hotel unde aveam o întâlnire. Am încercat să-mi scot casca şi nu am mai putut. Capul mi se umflase peste măsură. Trăgeam amândoi de ea, dar era imposibil s-o clintim. Mi se părea că toată lumea se uita la noi, iar eu mă bucuram că nu mi se văd ochii de sub apărătoarea de plastic. Mă simţeam penibil, dar nimeni nu-mi acorda de fapt nicio atenţie. În New York nu poţi cu nimic şoca. Am reuşit după un timp, trăgând ca disperaţii, să-mi smulg casca de pe cap, aproape rupându-mi nasul şi urechile. Câteva priviri s-au întors amuzate spre mine, ceea ce era remarcabil pentru prima mea zi în Manhattan.

Persoana cu care aveam întâlnire întârzia. Priveam atent oamenii care treceau pe lângă mine. Scrutam strada lacom, vrând parcă să înregistrez totul. Nu mi-a scăpat nici maşina albă, model sport, un Camaro parcat peste drum. Doi indivizi cu ochelari fumurii mă urmăreau încordaţi şi suspicioşi din maşină. Unul dintre ei coborî şi veni direct la mine. Avea în mână o ţigară şi m-a întrebat:

– Do you have a light, man? (Ai un foc?)

Pentru mine „light“ însemna doar lumină. Nu ştiam expresia şi dublul sens al cuvântului, foc şi lumină! Găsindu-mi greu cuvintele, i-am răspuns că nu fumez. El a râs relaxându-se şi m-a întrebat de unde sunt. Mi-a mai spus peste umăr:

– Be careful, man, you look like an undercover cop. (Ai grijă că arăţi ca un poliţist sub acoperire).

Asta eram. Un caucazian care arăta ca un poliţist deghizat şi pe deasupra şi cu capul prea mare.

În Queens, unde stăteam deocamdată, era un cu totul alt New York. Aici totul se întâmpla jos, la nivelul asfaltului, aproape de pământ. Fără zgârie-nori, fără forfota glamuroasă a străzii în pauzele de prânz, fără nimic spectaculos. După prima plimbare pe strada Steinway, în Astoria, am avut brusc senzaţia neplăcută a unei imense improvizaţii. După Europa, chiar dacă o Europă de est, aici totul părea temporar, făcut în grabă de oameni amestecaţi, un cartier de carton şi plastic, o anexă impersonală a opulentului Manhattan. Oamenii aveau altfel expresii normale, mulţumite, de oameni hotărâţi, care, atunci când bussinesul n-ar mai fi mers, ar fi strâns, demontat şi împachetat totul, inclusiv casele, şi s-ar fi mutat în altă parte. Ca un circ ambulant, pus serios pe treabă. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că asta era punctul terminus pentru ei, aşa cum avea să fie şi pentru mine. Bineînţeles dacă nu voiam să ne întoarcem de unde am plecat, acum se putea şi asta era o opţiune foarte deconcentrantă. De aici nu văd unde am mai fi putut evada. Asta era „the promised land“, staţia noastră finală.

Noaptea visam Braşovul cu casele lui medievale, de pe care cădeau tencuiala şi straturile de istorie, Poiana încărcată de zăpadă, prin care umbra mea făcea slalomuri, fără să mai lase urme. A trecut mai mult de un an până să ajung să pot visa noaptea ceva legat de noua mea viaţă în America. Nimic din ce făceam ziua, din ce gândeam, nu mai părea important pentru memoria mea onirică, care cotrobăia din inerţie prin viaţa mea abandonată, ascunsă într-un zid de mine însumi. Mă trezeam dimineaţa, cu vechi mirosuri în nări, cu toate simţurile răscolite, întoarse pe dos. Totul îmi părea străin în jur şi stăteam o vreme pe marginea patului, recapitulându-mi de la capăt: cine sunt, ce caut aici, ce trebuie să fac astăzi, mâine, şi-n fiecare zi. Asta era gimnastica mea de înviorare.

Visele mele diurne se diluau cu fiecare zi. Au fost însă unele pe care mi le-am atins foarte repede. Cum ar fi să mănânc banane pe săturate. O săptămână întreagă am mâncat numai banane, şocând familia la care locuiam. M-am eliberat astfel de frustrarea din anii comunismului când bananele se importau extrem de rar, o dată-de două ori pe an. După ore în şir de stat la coadă pentru a obţine nu mai mult de 2 kilograme cât era permis pentru fiecare persoană, le păstram pentru fetiţa mea, iar eu muşcam pe furiş doar fundul bananei.

După cura de banane din acea săptămână, nu le-am mai putut suporta.

(sursa foto: zilesinopti.ro)