Zvăpăiata

Când am început să-i vorbesc Dianei despre o povestire de Cehov, în care o femeie care nu e pictoriță, actriță sau poetă, organizează o dată pe săptămână un salon literar, la care invită oameni faimoși din oraș, dar nu-l vede pe bărbatul cu care trăiește, care e de o mie de ori mai dotat și mai bun decât toate aceste celebrități, un sfert de autobuz și-a întors capetele spre noi și unii se chiorau la mine, iar alții, la Diana, care mă asculta cu gura căscată.

-Și cum se cheamă povestirea?

-Zvăpăiata.

-Nu am citit-o.

-Nu există om vestit din oraș pe care ea să nu vrea să-l cunoască.

-Ai citit-o în rusă sau în română?

-În română.

-Și cum e tradusă?

-E o traducere excelentă.

-Și ai cartea?

-Da.

-Și mi-o poți împrumuta?

-Cum să nu. Chiar și acum, și am scos cartea din geantă și i-am dat-o.

Un bărbat cu barba căruntă de pe scaunul din fața noastră și-a învârtit corpul greoi spre noi și ne-a apostrofat:

-A vî ne mogli govoriti na celovecesckom iazâke?* (Dar voi nu puteţi să mai vorbiţi limba omenească?)

M-am făcut că plouă și i-am luat cartea Dianei din mână și am deschis-o exact la pagina, de unde începea „Zvăpăiata”.

-Uite ce bine începe, i-am spus eu, și am vrut să-i citesc prima propoziție, când bărbatul din fața noastră s-a sculat de pe scaun și a început să răcnească.

-Slușai, scatina, ia s kem razgavarivaiu, s toboi ili so stenkoi. Pacemu tî ne hoceși govoriti na celoveceskom iazâke? A?* (Ascultă, dobitocule, eu cu cine vorbesc, cu tine sau cu pereții? De ce nu vrei să vorbeşti în limba omenească?)

S-a înălțat în picioare și mă mitralia cu ochii. Troleibuzul a cârmit la dreapta și el s-a dezechilibrat un pic și, ca să nu cadă, s-a apucat cu mâinile de bara de deasupra capului. Troleibuzul a frânat și noi am țâșnit afară. Dar tipul a năvălit după noi, strigând:

-Fașistî. Ia seiceas vam pacazu!* (Fascistule. Cu mine v-aţi găsit naşul!)

Și atunci am luat-o la fugă. Zigzagam printre oamenii din stație, dar tipul se ținea ca un scai de noi, vrând cu orice preț să ne găbuiască. O bătrână mi-a apărut în față și vrând să o ocolesc, m-am împiedicat de bordură și cartea lui Cehov mi-a zburat din mână rostogolindu-se sub tălpile tipului care era gata să mă înșface de guler. De fapt, cartea asta și m-a salvat. Fiindcă tipul s-a împiedicat de ea și a căzut cât era de lung pe trotuar, iar eu am băgat cărbuni și am ajuns-o pe Diana din urmă, care alerga pe o stradă aglomerată. Când ne-am dat seama că nimeni nu ne mai urmărea, ne-am oprit din alergat și ne-am tras sufletul. Diana râdea. Ei îi plăceau aventurile, dar eu eram trist, iar cel mai rău îmi părea că am pierdut cartea lui Cehov, tradusă așa de bine în română. Am revenit s-o căutăm acolo unde mi-a alunecat din mână, dar fie că am nimerit pe o altă stradă, fie că cineva a luat-o, dar nu am mai dat de ea. Peste o oră aveam avion spre Chișinău și ne-am îndreptat spre aeroport. În Leningrad sau în Sankt Petersburg, cum se numește azi, nu am mai revenit niciodată. Iar de cartea aia a lui Cehov am uitat. Doar zilele astea mi-a picat în mână și răsfoind-o, brusc, mi-am amintit de Diana aia mereu râzătoare și veselă, pe care de atunci nu am mai văzut-o și nici măcar nu mai știu pe unde e, și m-am gândit oare, până la urmă, a mai citit sau nu „Zvăpăiata”?.

*(lb. rusă)

(sursa foto: youtube.com)