Ce face diferența între un politician și un intelectual român, chiar dacă, uneori, cele două categorii se întrepătrund, de la Iorga la Paleologu și de la Maiorescu la Manolescu? E diferența dintre calculul de oportunitate și naivitatea bunei credințe. Calculul politicianului autohton pornește de la buna credință a intelectualului public și o folosește; în schimb, buna credință nu conștientizează calculul. Făcând un joc de cuvinte, aș spune că nu-l calculează, nu știe și nu poate să facă asta.
Este motivul pentru care, în România postrevoluționară, avem intelectuali taxați ca iliescieni, feseniști, băsiști, pedeliști, pesediști, dar nu avem politicieni a căror imagine să fie debitoare asocierii simbolice cu intelectualii care i-au susținut. Asimetria e spre paguba intelectualilor, acuzați de colegi ai lor pentru a fi susținut un președinte sau altul, un partid aflat la Putere, o structură care, mă-nțelegi, a făcut atâta rău țărișoarei. Ar fi aproape comic (de unde și trimiterea la Caragiale) dacă în spațiul nostru public ar fi existat mai multă relaxare, puțin umor și o undă de relativism. Din păcate, și imediat după ‘90, și după ‘96, și după 2004, unde ne-am uitat, am văzut numai figuri încruntate, posomorâte, încrâncenate. Un ministru ca Pleșu, cu relaxarea sa, enerva pe toată lumea: și pe exponenții fostului regim, și pe susținătorii Pieței Universității.
Acest scenariu al conflictului perpetuu, al demolării „adversarului”, al demonizării celui de altă părere decât a ta, i-a favorizat în mod clar pe politicieni și a făcut mult rău comunității noastre intelectuale. Cei din prima categorie din așa ceva au trăit și trăiesc: se acuză reciproc de cele mai oribile mașinații, pe care tot ei le fac, se despart zgomotos și cooperează pe ascuns, se trădează cu pasiune și se “ceartă” cu skepsis. Au învățat (de unde oare? când? de ce așa ușor?) toate modurile imaginabile și inimaginabile de a manipula electoratul în interesul lor; și au înțeles că numai împreună pot reuși.
Intelectualii, însă, au pierdut masiv din investiția lor de încredere – totală – într-un politician sau în altul, într-un lider de partid și în partidul însuși. Indiferent de culoarea aflată la Putere, anterior în Opoziție, intelectualul de bună credință care a mizat totul pe exponenții ei s-a văzut înșelat în așteptări, păcălit de realitatea politică, umilit de calculele reci ale celor susținuți de el. Principiile sale, proiectate în politicieni, nu au fost și ale lor. A fost suficientă trecerea unor ani pentru ca acest lucru, esențial, să se vadă.
Ce au făcut politicienii noștri – știm. Se vede în jur, în realitatea socială pe care ei au construit-o până la nivelul la care au putut. Dar ce ar fi trebuit să facă intelectualii noștri de bună credință pentru a nu fi anexați, confiscați simbolic, mistificați și utilizați?
Cred că ar fi trebuit să pună o distanță între ei și politicieni; și să fie, în continuare, solidari cu colegii lor, indiferent de culoarea opțiunii fiecăruia. Era și este mai importantă solidaritatea intelectuală manifestată în timpul epocii de aur ceaușist decât evoluția pe un culoar ideologic cu desființarea, în efigie, a celor de pe alte culoare. Era și rămâne mai importantă solidaritatea anti-ceaușistă manifestată de Sorescu și Ana Blandiana – decât ruptura din anii ‘90 a celor doi, prinși ca într-un mecanism diabolic în conflictul politic.
Azi asistăm la același tip de ruptură, pe linia de conflict a mandatelor lui Traian Băsescu. PDL-ul și PNL-ul fac alianță, după ce s-au acuzat de toate relele pământului strămoșesc; Crin Antonescu a divorțat de Victor Ponta și este cel mai vajnic combatant împotriva fostului tovarăș de idealuri; Traian Băsescu demonizează PDL-ul pe care l-a susținut; Tăriceanu vrea să-l suspende pe Băsescu, după ce a fost premier, cu Băsescu președinte; PSD-ul tună și fulgeră împotriva UDMR, făcând apoi apel tocmai la UDMR… Pe acest carusel de bâlci, cu foști aliați care se lovesc și foști dușmani care se îmbrățișează, intelectualul român, cel de bună credință, rămâne fixat în proiectul lui idealist, în setul său de principii. Înțeleg perfect sila lui Patapievici, apoi a lui Cărtărescu, de a mai evolua, cu scrisul lor angajat, în acest spațiu al lipsei de cuvânt, de onoare și de bun simț.
Când intelectualul român va fi și puțin politician, nelăsând un actor politic să-i folosească imaginea și numele pentru propria agendă, o filă deloc glorioasă a vieții noastre publice va fi, în sfârșit, întoarsă.
Timpul, septembrie 2014
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
(sursa foto: icr.ro)