Petre Tănăsoaica 
Adevărul este că eu am cerut, la sală, catalogul expoziției, ca de obicei și m-am trezit în brațe cu ce vă spuneam mai devreme că este o adevărată cărămidă, în prefața căreia autorul ei, numit aici editor, Erwin Kessler își avertizează cititorul că este prima dată când cineva face așa ceva, un catalog critic al operei unui artist care nu și-a încheiat încă – sună cât se poate de cinic, recunosc – de fapt viața! Mai elegant spus ar trebui să precizez că este vorba de viața artistică, începută în anul 1963, cum stabilește el împreună cu editorul, când este deja proaspăt student la Institutul „Nicolae Grigorescu“, la Facultatea de Pictură. Cel de-al treilea Grigorescu – este cât se poate de simpatică trecerea în revistă a Grigoreștilor de către directorul general al Muzeului Național al României, Călin Stegerean, în prefața la catalogul critic – este cunoscut în lumea artistică mai ales ca artist media, performeur și nicidecum ca un exersat pictor, decât poate printre cei foarte apropiați…
Într-un dialog din același catalog, Ion Grigorescu, împins într-un interviu din care ar trebui să iasă la vedere tot adevărul operei sale, chiar el însuși se nedumerește că ar fi frecventat toate aceste domenii ale culturii vizuale, mai degrabă ca un novice, decât ca un inițiat, accesând brutal cuvântul impostură la îndemnul aproape inchizitorial al lui Erwin Kessler. Cu câtva timp în urmă, suficient încât să fi pierdut o serie de amănunte, la o sală de curs am văzut câteva filme din experimentele sale de dinainte de ’89, când chiar artistul era încă foarte tânăr și se filma în cabina de duș, într-o expunere totală, cu adevărul nud șiroind de apă la vedere, un fel de protest, am înțeles eu atunci, la interdicția pusă consumatorului de cultură de orice fel de a avea acces la nuditatea umană! S-a mai întâmplat asta în istorie, mi-am zis, în cea îndepărtată de exemplu, în Renaștere, când personajele lui Michelangelo din Judecata de Apoi, din Capela Sixtină, au trecut printr-un proces îndelungat de acoperire/descoperire, ori mai încoace, în timpurile vieții noastre, când primărița de până mai ieri a Craiovei ar fi dat ordin să fie îmbrăcate niște statui care atentau la tradiționala pudibonderie oltenească. Filmulețul lui Ion Grigorescu avea, însă, o calitate excepțională, deloc căutată, decupa un decent exercițiu de igienizare care-l făcea aproape banal, așa încât imaginația n-avea ce adăuga, lăsa realitatea să fie egală cu ea însăși! Celălalt film, pe care l-am văzut, mi s-a părut atunci a fi obositor, obositor. Cu o cameră de filmat ascunsă – deși nu-mi imaginez cum ar fi arătat în anii aceia, ca mărime, o cameră de filmat și cum putea fi ea ascunsă, artistul trecea, mai întâi cu un tramvai, printr-un cartier de margine, căruia îi spunem de obicei mahala, cu case de pe care cădea tencuiala, cu personajele zdrențuite sau cel puțin mototolite dacă nu erau de-a dreptul aduse dintr-o lume săracă și ascunsă celorlalte camere de luat vederi, care filmau numai locurile aflate în ordine, din realitatea agreată de sistem.
Pe această suprafață de informații despre artist, o expoziție cu pictura lui Ion Grigorescu devine o mare provocare pentru oricine, fie el inițiat sau nu. Iar ideea deschiderii ei în Auditorium capătă o subtilă alocare de sens pe care i-o impostează chiar demersul critic de a supune atenției publice, la pachet, întregul traseu pictural al unui artist remarcabil, care-și pune, mai acut poate decât alți contemporani de-ai săi, problema restaurării unor principii submisionate de avangarde. Temele din anii formării sale vin tocmai din rebelii, clasicizați între timp, care au schimbat fața picturii, dar în care găsește suficiente rezerve de a schimba condiționările care i-ar putea închide accesul la reinterpretare. N-am amintit întâmplător aici Judecata de Apoi, căreia autoritățile papale i-au tot schimbat scenografia în repetate rânduri, îmbrăcând ori dezbrăcând personajele; găsim o lucrare la Ion Grigorescu de o candoare uluitoare,Căderea în lume, o altă Judecată de Apoi, adusă în formula modernă a dispersiei totale de sens, din care lipsește tocmai judecătorul, pentru că lumea în care se întorc rătăciții veacurilor de rigoare dogmatică religioasă sublimează spaimele și entuziasmele deopotrivă ca singura realitate care există. Evident că nu am pretenția ca interpretarea de față să fie și cea care a găsit adevărul, dar nu pot să nu iau această lucrare ca pe un cap de serie pentru experimentele de mai târziu, când alte încercări, trecând prin abstractizări mai ales, simbolice – iertați acest joc pe muchie al sintagmelor ce pot deveni pleonastice – care nu se puteau naște din neant.
Scriam mai devreme despre o anume candoare care izbucnește din aproape fiecare lucrare, pe care o regăsesc, de exemplu, în ceea ce ar putea să fie un simplu exercițiu tematic de a picta în maniera picassiană, Timidul, o lucrare ce-l desparte de marele spaniol prin administrarea culorilor – puține, cu destul brun ca și la acesta, dar arse de o corecție luminoasă pe care o dă administrarea tușelor aprinse în raport cu zonele întunecate. Erwin Kessler spune undeva, în studiul extins pe care îl dedică în catalogul critic, că n-ar prea fi vorba de talent la Ion Grigorescu când se decide să urmeze pictura la… „Nicolae Grigorescu”, ci de o decizie lucidă, venind din structura intelectuală în care era țesută existența sa familială. Nu exclud, evident, acest verdict, numai că întreaga săritură cu… pictura aduce o suficientă inovație încât să putem concluziona că orice temă ar fi luat, preluat, s-ar fi inventat, s-ar reinventa trecând prin filtrul talentului acestui excepțional artist. Înainte de a închide acest text, m-aș opri asupra afișului expoziției care reproduce o barcă sub titlul Biserica (Nava), cu trimitere directă la catedrala văzută de sus, ai cărei contraforți sunt chiar vâslele care o împing în larg, iar pânza sărăcăcioasei bărci, care este aici Biserica, nu este altceva decât un prapor de-al lui Horia Bernea.
N-am reușit să parcurg până la capăt studiul lui Erwin Kessler, dar nu cred să fi ajuns la o astfel de interpretare, ori, mai bine zis, mi-ar plăcea să cădem pe aceeași idee, dacă a exprimat-o cumva!
(articol apărut în „România literară”, nr. 32/2017)
