Un glas ce l-ai iubit odată

Mistere

Ploi de stele

Taie cerul,

Şi misterul

Duc cu ele.

Mii de gânduri,

Stele clare,

Năvălind din depărtare,

Pier în rânduri.

Vieţi ce nu vor să revie

Lumineaz’ o biată clipă,

Trec pe-a clipelor aripă

Pe vecie.

***

Adesea …

Adesea ‘n nopţile de vară,

Când vântul parcă te desmiardă

Şi când a lunii albă pară

Pe geamuri vine să se piardă;

Când nu-i un glas în lumea’ntreagă

Decât o frunză ce se pleacă,

Ori un liliac cu-aripa bleagă

Ce prin frunziş vine să treacă,

Ţi se trezeşte-o amintire,

Un chip uitat de multă vreme,

Ce blând şi trist ca prin şoptire

În lumea-i cată să te cheme.

Un glas ce l-ai iubit odată

Pare că-ţi spune la ureche

O vorbă de demult uitată

Şi care-ţi pare-aşa de veche …

Te’ntorci atunci cu ani’n urmă,

Te faci iar om din alte dăţi,

Timpul trecut întreg se curmă

Şi cum erai atunci, te-arăţi.

În orice stea, ce trece-a lene,

Vezi ochi ce’n lacrimi i-ai lăsat,

Vântul ce tremură’n poiene

Îţi pare glasul cel uitat.

Şi când, trezit, îţi vii în minte,

Te miri obrajii cum sunt uzi

Şi cum în jurul tău cuvinte

De dor, ca’n vis, le mai auzi.

***

Ci, de-am fi singuri…

Ci, de-am fi singuri amândoi

Şi nime să ne asculte,

Uitându-mă în ochii tăi,

Ţi-aş spune aşa de multe…

Ar trece vremea şi n’am şti

Ce e aceea vreme

Şi n’ar fi nimene din vis

În lume să ne cheme.

Am fi departe tare duşi,

Străini de lumea’ntreagă:

Pe veşnicie ţi-aş fi drag,

Tu veşnic mi-ai fi dragă;

Cu sărutări am şterge’n ochi

A’lacrimilor urme,

Şi cine oare s’a’ndura

Al nostru raiu să-l curme?

Ţi-aş spune vorbe dulci încet:

Ca să le-auzi mai bine,

Tot mai aproape ai pleca

Obrazul tău de mine.

Şi-atuncea de ne-om săruta,

A cui să fie vina?

Nici tu, că nu mă auziai,

Nici eu n’oiu fi pricina.

***

Iubire

Vă credeţi puternici ca zeii,

Pe-aripa iubirii zburaţ – :

Răpiţi de-al plăcerii nesaţ,

V’aţi prinde la trântă cu zeii.

Cu flăcări din ochi păgâni,

În patima ce vă înghite,

Din inimi fanatic unite,

Vă credeţi ai lumii stăpâni.

Natura doar cere atâta:

O clipă ce n’a ‘ncremeni,

-Şi cei ce din voi vor veni

Să-şi facă şi dânşii ursita!

***

Marină

Se’ntorc pescarii în spre sat;

Pe ţermu’n neguri cufundat

Lucesc luminile lor rare,

Scântei perind în depărtare.

Şi ceru-i sur, greoiu de nori,

În noaptea plină de fiori

Tânguitorul val se bate

De-a stâncilor singurătate.

Şi s’aud glasuri răsunând,

Vre-un cântec trist din când în când,

Din vârf de munţi un clopol lin

Revarsă glas de jale plin,

Iar goelandul solitar,

Stăpânul valului amar,

De vântul mărilor trezit,

Boceşte’n cuibu-i de granit.

Întunecat e tot şi mut;

Din cerul aprig şi tăcut

Pe ape fără de sfârşit

Se cerne ploaia liniştit.

Încremenite toate par

De somnul blând al morţii, – doar

Tânguitorul val se bate

De-a stâncilor singurătate.

Nicolae Iorga

(selecţie realizată de Odilia Roşianu)

(sursa foto: targulcartii.ro)