Ce l-a făcut, oare, pe un muscelean cu patru clase, născut în comuna Mățău, în 1886, nu departe de Câmpulung, să scrie un caiet în care să-și povestească viața? Ce impuls interior l-a îndemnat în acest demers memorialistic? Ar fi interesant de studiat cum se naște dorința de a povesti post-factum, pe pagini întregi, așternute mărunt, caligrafic, îngrijit, într-un om inteligent, dar puțin școlit, cu preocupări specifice ruralului? De unde răbdarea, cu ce intenție, știind că e puțin probabil ca alții, afară de eventuali urmași ai săi sau de vreun singular destinatar celebru, să citească manuscrisul? Dacă mă gândesc la exemplul Aniței Nandriș Cudla, aș avea un răspuns: caracterul absolut dramatic și aventuros al destinului, convingerea că e ceva de reținut într-o biografie excepțională, plină de evenimente decisive transindividuale, ceva care poate rămâne și trezi interes general. Cât despre ”scrisul frumos”, el e, vorba cuiva foarte cunoscut, doar ”pâinea profesorului de limba română”. Pentru cineva căruia i s-au întâmplat lucruri demne de povestit, nu mai contează calofilia. Asta în cazul în care ar fi putut-o conștientiza și practica.
În Biblioteca Academiei Române, în arhiva provenită de la Nicolae Iorga, s-a păstrat un asemenea caiet, intitulat de autorul însuși, literal, ”Viața unui român din Bulgaria. Între ani 1908-1918 începând de la pagina 19 a kaetului. Propiul Manuscris. Nicolae S. Șucu”. A fost publicat, cu minime corectări ortografice și de punctuație, sub titlul Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război, 1908-1918 (Humanitas, 2017), cu prefața indispensabilă și notele contextualizante ale lui Daniel Cain. După cum o arată și gramatica povestirii, autorul caietului n-a îndrăgit nici școala, nici familia, nici locul natal, nicio formă de stabilitate socială și personală, dimpotrivă, visul său a fost (și de aici a pornit totul) să devină cioban, ”mocan”, în limbajul locului, o meserie foarte onorantă, atunci (marcată comunitar inclusiv printr-o costumație specifică). Ritmul transhumant al pendulării anuale de pe munții Argeșului în bălțile Ialomiței și ale Brăilei s-a potrivit perfect cu structura vagantă a personajului, care n-a ezitat să fugă repetat de acasă și de la școală, să mintă, să fure și să viseze la libertate deplină. Între 1897-1902 proaspătul cioban înrolat în ceata mocanilor care treceau, cu oile, prin satul său, a gustat ”un trai cu totul ciobănesc”: ”vara la munte cu urșii și aerul curat, iarna la baltă, pe locuri șese, cu lupi și furtuni groaznice cu zăpadă. Când eram la munte, aveam o frică mare de urși, pentru că venea și lua oi cu sila. Ne puneam de multe ori la pândă cu câte o pușcă și eram deciși ca când va veni să ia oi să tragem și să-l omorâm, dar nu știu, poate că era fermecat, că de câini nu se ferea câtuși de puțin, lua pietre, rădăcini, pământ și ce îi ieșea în cale și arunca după bieții câini, care fugeau văietându-se, iar nouă începea a ne tremura mâinele și tăceam ca să nu fim zăriți de fiară”. Viața continuă în același fel, odată cu trecerea în Dobrogea (împrejurimile Hârșovei și ale Constanței), unde iarăși se angajează păstor ocazional de oi și de cai, nu fără alte implicări în conflicte și furturi, rezolvate cu bâta, pumnul, cuțitul sau pistolul. În 1905, iminența unei pedepse îl face să treacă frontiera în Bulgaria, pe Dunărea înghețată, și de atunci încolo începe adevărata odisee a ciobanului român coborât dinspre Argeș și ajuns, voie-nevoie, în viitorul Cadrilater, pe atunci încă bulgăresc.
Noile aventuri ale lui Nicolae Șucu, în primii ani ai secolului XX, vor reflecta din plin drama istorică a teritoriului din sudul României, disputat de cele două țări vecine, în urma Războaielor Balcanice și a Primului Război Mondial. Căsătorit cu o bulgăroaică, trecând repetat granița ilegal în țara natală și înapoi, aproape bigam, dezertor din armata română, muncitor sezonier și posesor al unei mici averi încropite cu greu, personajul ajunge să fie înrolat în armata bulgară și să participe la lupte împotriva sârbilor, a turcilor, a francezilor, a rușilor, a românilor. Dinspre Sofia, malurile Dunării, localitățile riverane Mării Negre și granițele turco-macedonene, până la Constanța și București, asistăm la drama unui individ prins între inextricabilele istoriei moderne de început de veac, între semeni, teritorii, armate, ideologii și națiuni. Unele fapte sunt tragice (atrocitățile comise de soldații și ofițerii turco-bulgari în teritoriile invadate), altele doar violente (comportamentul soldaților români și al civililor de toate culorile, prinși între fidelitățile pentru o țară sau alta), altele sunt absurde (duplicitatea impusă de etnia unui român încorporat ca bulgar, împins de desfășurarea războiului când la concetățenii săi, când la inamici, o duplicitate care-l duce, de vreo două ori, la un pas de execuția Curții Marțiale bulgare). Relatările deschid fresca impresionantă a frământărilor unei lumi care urma să se reconfigureze, teritorial și uman, o lume în care poți găsi răgazul de-a o consemna numai dacă ești un supraviețuitor de profesie. Ceea ce autorul se pare că a fost.
Scriind uneori pe ascuns, de frica bulgarilor, scriind bolnav și disperat, departe de locurile natale, Nicolae Șucu are, în ciuda caracterului său dur, și puseuri de profundă nostalgie, tentații sumative și morale, îngrijorări postume și pasaje de îndreptățită reflecție. Câteva sunt chiar surprinzătoare pentru un om nedeprins cu exercițiul scrisului și cu ideea de carte. Notează, într-un loc, spre final: ”Știu că n-am să fiu de nimeni favorit sau compătimit și știu că nimic n-are să iasă din caietul meu, dar sunt decis a face tot posibilul, chiar dacă aș cheltui și ultimul ban, și să trimet caietul pe orișice cale la București, unde are să fie tipărit în câteva exemplare prin streini și că sângele apă nu se face. Poate nici nu mă apucam de scris, dar văzând și înțelegând cu cine am avut de-a face 8-10 ani, am prins o ură nemaipomenită și pare că scriind îmi vărs o parte din focul inimii. Poate că tot caietul meu are să se prefacă mâine, poimâine în cenușe, dar trag nădejde că nu se va preface și cel ce va ceti nu va mai părăsi patria, ca mine”. Și pronunțat moralizator, ca o litanie psalmică, chiar la sfârșitul caietului: ”Ah, rău este prin străini ca dăsculț prin mărăcini! Am fost și sunt bolnav. Cât e ziua și noaptea de mare nu vine nimeni să-mi dea vizită sau să vadă dacă sunt mort sau viu. Cel ce va mai face ca mine ca mine să se chinuiască. Stau și mă mir, mă înspăimânt, singur de mine! Cum? În România având tată, mamă, frați, surori, neamuri și prieteni, fiind de națiune român, nu am stat și răbdat să-mi fac serviciul către stat, și în Bulgaria, neavând nici mamă, nici tată, nici neamuri și neînțelegând nici limba, am făcut servici și pe câmpul de luptă patru ani. A fost un blestem ceresc sau părintesc cred, și sunt sigur că până nu am fost blestemat nu am putut ajunge pe căile acestea sterpe. Dar… bun e Dumnezeu.”
Picaró valah și martor al unei istorii zbuciumate, Nicolae Șucu a lăsat un document care e în primul rând un testament spiritual. Prin conținutul și intensitatea lui, e și literatură, autentică exact prin colocvialitatea lui netrucată.