Dana Heuberger 
Nimic din cele ce urmează nu e ficțiune, nici adaptare, nici exagerare. E ceea ce simt de multă vreme și chiar dac-o să mă priviți ciudat, nu mi-e rușine s-o recunosc: mie încă îmi place școala. Nu, nu cea finlandeză, în ciuda legendelor despre copiii nordici care învață numai din convingere, lipsiți de stres, fericiți chiar, într-un elan creator continuu. (Aplauze frenetice și pline de jind ale lumii întregi.). Nici cea americană, nici chiar cea franceză, ci mult hulita școală românească, în ciuda imperfecțiunilor ei.
Sincer, nu mai sunt de mult în stare să citesc cu calm articole sau postări despre învățământ. Jurnaliștii ne scot satisfăcuți ochii cu superioritatea educației din țările care contează față de cea autohtonă – generatoare, după părerea lor, doar de fantoșe analfabete funcțional. O mamă hotărâtă își ține odraslele acasă pentru că e de părere că sunt prea mulți profesori slabi în țărișoară și pretinde că învățându-i „cu internetul”, prin intermediul unor școli private americane, va face minuni și va avea copii echilibrați, ultra-performanți și capabili să se descurce prin forțe proprii în jungla cotidiană (în cea mondială, nu doar în cea mioritică). O profesoară de matematică declară că e gata să se lase de meserie din cauză că se simte o victimă a sistemului, în ciuda faptului că e pasionată de ceea ce face și și-ar preda cu drag materia chiar și zece ore pe zi. Un fizician de la un liceu bun pretinde că îi lipsește motivația pentru că nu mai sunt elevii (și nici zăpezile, ce-i drept) de altădată, iar cei de acum nu manifestă nicio urmă de interes față de tot ceea ce înseamnă învățare. Nu mai vorbesc despre afirmațiile și deciziile periodic nefaste ale unora dintre Aleșii noștri care, fiindcă se pricep la fel de bine la învățământ, medicină și tenis, nu obosesc să ne culpabilizeze pe toți la grămadă. Cu sau fără manuale și auxiliare școlare valabile. Nici despre spusele unor părinți cum că totul e praf și pulbere în sistemul de învățământ românesc, și cu atât mai puțin despre critica vituperantă și atotștiutoare practicată de unii adolescenți (cu o oarecare fluență a discursului, ce-i drept), sub privirile îngăduitoare ale adulților. Doar e atât de evident că genialitatea lor orbitoare (cum, n-o vedeți?) li se datorează în exclusivitate și e explozivă în ciuda a tot ceea ce înseamnă școala românească… Toate acestea sunt simplificări care „dau bine la public”, hrănesc niște frustrări. Citările sunt aproximative, mesajul e însă trist și exact.
Nu, nu mai există elevii și nici profesorii de altădată, pentru că timpul ăsta neiertător, dom’le, i-a transformat odată cu vremurile. Și e normal să fie așa, altfel nu ne-am trezi brusc că suntem cu toții anacronici? De ce avem tendința să ne idealizăm sau, dimpotrivă (mult mai des, din păcate), să ne demonizăm experiențele? Nu numai pe cele școlare. Niciun sistem de învățământ nu va avea vreodată toate răspunsurile, pentru că nici un om nu le are. De ce să le împrumutăm pe ale altora, asimilându-le ca pe niște legi, în ciuda întrebărilor, care ne sunt diferite? Dacă ne declarăm finlandezi sau americani, devenim?
Mie una mi-a plăcut să fiu elevă, cu toate că simțeam uneori că ei ar vrea să mă anestezieze, să mă facă să nu gândesc decât între jaloanele limbajului și judecății lor de lemn. Mi-a plăcut să învăț și din ceea ce mi-au oferit acei profesori pe care, cu toată mintea mea de copil, i-am găsit excepționali, dar și din aberațiile celorlalți – la urma urmei și contraexemplele sunt extrem de importante. Erau atâtea de aflat despre lume! Mai sunt încă. Lucruri bune sau rele, unele extraordinare, altele de neacceptat. Desigur, și eu am văzut în adolescență totul în alb și negru (griurile mi se păreau prea fade ca să nu fie simple teoretizări cu mult prea concesive) și credeam, în clasa a XII-a, că n-am nevoie de studii universitare ca să îmi practic la superlativ meseria, că știu destule – mai multe, în orice caz, decât maturii ăia prăfuiți. N-a fost chip, regulile inconturnabile și părinții m-au obligat să fac o facultate. Și nu pot decât să le fiu recunoscătoare, pentru că datorită lor am întrevăzut domenii fascinante care mi-ar fi fost altfel inaccesibile (cum or fi apărut pe lume atâtea idei și conexiuni remarcabile?). Pentru că am întâlnit mulți profesori excepționali, adevărați mentori, și colegi pe măsură. Și, nu în ultimul rând, pentru că mi-am dat seama că mai am multe de învățat. Învăț și-acum, cu bucurie. N-am șanse să le știu pe toate, din fericire, așa că nu mă pot plictisi.
N-am aterizat „din prima” în liceul de elită în care predau acum. Am cotizat, adică mi-am făcut stagiul, la cea mai slabă (de pe atunci) instituție de învățământ din oraș, având și clase de „recuperare” (în care erau grupați elevii care ar fi trebuit să fie la școli ajutătoare, dar nu erau admiși acolo din lipsa locurilor și a curajului autorităților de a accepta situația). Bucurându-mă că am ajuns acasă și nu într-un sat fără cale ferată, cum ar fi fost posibil. Am trăit ore chinuitoare în urma cărora speram c-am reușit să îi învăț câte ceva pe copiii aceia, pentru ca a doua zi să fiu nevoită să o iau de la capăt ca și cum nu le-aș fi predat niciodată nimic. Cu definiții de genul „trapezul e dreapta neparalelă” (cu cine o fi, maică, neparalelă?), dar și cu zâmbetul larg al celui mai bun „recuperat”, atunci când mai pricepea câte ceva. Cu multe clipe în care mă întrebam ce caut eu acolo, dar și cu primul participant din istoria școlii la o olimpiadă județeană de matematică. Nu, nu lucra nimic în plus, doar împreună cu mine. Aș fi putut deveni amară, dar stagiul acela m-a învățat să mă bucur de orice mică biruință. Și am avut victorii chinuite – dar cât de importante! – care m-au ajutat să înțeleg mai multe, dacă nu despre matematică, atunci despre oameni.
Nu despre statui este vorba. Mă întreb însă dacă nu trăim în lumi paralele, eu și criticii sistematici ai școlii românești. Căci toate problemele nematematice mi se volatilizează la câteva minute după ce intru în clasă, n-am timp pentru ele, am lucruri mai importante de făcut, am zeci de perechi de ochi care mă așteaptă să ne bucurăm împreună de frumusețea ideilor. Și încercând să îmi ajut elevii s-ajungă la o versiune mai bună a lor, o îmbunătățesc implicit pe a mea. Stați liniștiți, știu bine că nu am cum să devin perfectă. Nu, nu e floare la ureche să predai într-un liceu de elită, e o provocare care te obligă să încerci să te autodepășești ca să ajungi măcar la înălțimea pretențiilor pe care le aveai în adolescență de la profesori. Cu prețul multor ore de nesomn, al problemelor nestandard care te bântuie, nefericitele, în afara programului, și cărora le dai uneori de capăt în cele mai neobișnuite momente (chiar și făcând de mâncare sau trezindu-te brusc din somn…), cu nenumărate ceasuri de muncă patriotică asumată cu drag. Cu greșeli și cu corecturi. Ale erorilor tale, ale altora… Atâta timp cât sunt lăsată să îmi practic hobby-ul și primesc și ceva bani pentru asta, nu-i tocmai rău. În ciuda imperfecțiunilor sistemului, care nu e grozav, ce-i drept, dar încă mai are și părțile lui bune datorită cărora am ales, cu ani în urmă, să nu emigrez. Nu regret nici acum că n-am făcut-o, pentru că simt că aici am cele mai multe de oferit. Că (încă) sunt lăsată să-i învăț pe ceilalți nu doar să aplice niște șabloane ci și să raționeze, să facă de unii singuri conexiuni (uneori surprinzătoare) între noțiunile teoretice (atât de înfricoșătoare pentru hateri), să învețe să fie creativi și adaptabili.
Păi ceea ce pretinzi, cucoană, e chiar opusul afirmațiilor pe care le tot citim prin presă, îmi veți spune, e o utopie, cine te crede? Cum o să fie bună teoria? Ne-ați îndopat copiii cu ea, profesorașilor obtuzi, în loc să-i învățați ceva mai practic, ni i-ați stricat! Am putea polemiza zile în șir pe tema asta, dragii mei, știu însă prea bine că, oricât am face-o, nu-i voi putea convinge că am dreptate decât pe aceia dintre voi care sunt predispuși să îmi acorde credit. Nu, nu mă plătește nimeni pentru părerile mele împotriva curentului, ele sunt pro bono, iar fundamentul lor e mult mai pragmatic decât pare la prima vedere. E legat, desigur, de experiențele mele particulare de om fascinat de necesitatea de a înțelege concepte, pentru a le putea folosi, dacă nu creativ, măcar în cunoștință de cauză. Ce ați alege între o prezentare atât de empirică a noțiunilor încât îți lasă elevul neputincios până și în fața unor paranteze (pe care le desface corect, cu sârguință, dar doar atunci când i se spune s-o facă) și una riguroasă, cu demonstrații și explicații asupra esenței fenomenelor, chiar dacă astfel se micșorează timpul pentru aplicații practice? Ei bine, eu care le-am trăit pe amândouă (pe prima ca profesor în Franța, pe cea de-a doua, evident, acasă), nu obosesc să militez pentru ultima. Acolo unde e cazul, desigur, pentru acei copii care pot și trebuie să își dezvolte raționamentul abstract cât mai devreme. Știu bine că, paradoxal, matematica e cu atât mai ușoară cu cât e mai multă. Cu cât ai mai mult timp pentru explicații și apoi pentru aplicații ale unei teorii bine înțelese. Și sunt convinsă că e la fel pentru toate celelalte științe exacte, pe nedrept catalogate de critici drept aride.
Din fericire, nu sunt singurul om matur căruia îi place școala. Am întâlnit deseori multă vocație și o extraordinară risipă de timp și energie în favoarea copiilor la dascăli de toate vârstele și de toate specializările, nu numai în instituții de elită, ci și în școli de periferie sau de la țară. Și – vă surprinde? – chiar și în universități. Ce-ați spune despre un profesor universitar de-adevăratelea, bucureștean și nu parizian, cu multe lucrări științifice pe bune, cu colaborări și stagii valoroase în străinătate, care are o rubrică permanentă într-un jurnal cultural, scrie critică de teatru și pe deasupra își găsește timp, sâmbătă de sâmbătă, să stea de vorbă cu o mână de studenți împărtășindu-le gratis altceva decât materia de la curs, de dragul comunicării și al matematicii? Că nu există? Ei bine, nu l-am inventat eu pe Liviu Ornea (dar ce bine că l-am găsit!) și, din câte știu, nu e singurul universitar care face asta. În Românica, dragii mei. Din fericire, mai există entuziasm.
Nu toți profesorii au empatia necesară, veți zice. Dar oare se întâmplă asta întotdeauna în alte profesii? Sau în alte țări? Poate în alte lumi, dar nu în cea a oamenilor. Nici profesorii noștri nu au fost cu toții niște modele și am avut și noi momentele noastre de frondă, mai mult sau mai puțin deschisă. Niciun sistem însă (nu numai cel de învățământ) nu e format doar din modele demne de urmat. De ce să nu învățăm nu numai din ideile și acțiunile valoroase ale semenilor noștri, ci și din greșelile lor? „Mă disperă” afirmațiile de genul: „nu mi-au oferit nimic bun profesorii ăștia (sau, de ce nu, românii ăștia) mie, autodidactul, toate meritele pentru că am devenit atât de minunat sunt ale mele. Nimeni și nimic nu are valoare în liceul ăsta (țara asta) de doi lei, în afară de mine, de prietenii mei și de lucrurile pe care eu le găsesc importante.” Cu siguranță, puțini dintre adevărații autodidacți din ziua de azi sunt atât de acizi încât să nu recunoască influența pozitivă a unor persoane asupra lor (că doar nu s-au împiedicat pe stradă de cărțile alea sau de dorința de a progresa…). Desigur, informațiile pe care alegi tu însuți să le cunoști ți se potrivesc și de cele mai multe ori îți sunt benefice. Ca să le poți alege și asimila cum se cuvine însă, trebuie să fii în stare, să-ți fie solidă fundația. A nega ceea ce ai primit de la alții (chiar și involuntar, sau printre rânduri) și a îți atribui ție toate realizările e o infatuare care arată că n-ai învățat și că nu te-ai format destul. Ar fi extraordinar (dar cât de plicticos!) să fim cu toții niște autodidacți. Am trona biruitori în turnurile noastre de fildeș și ne-am minuna de perfecțiunea noastră, stagnând.
Nu m-am întrebat niciodată până acum care e mireasma cărților bune și dacă felul în care o percepem diferă de la matematică la literatură. Bănuiesc că nu poate fi încadrată în tipare, pentru că nu simțim (și nici nu mirosim) la fel. Însă indiferent de profesie, ar trebui să răspândim mireasma dorinței de a le împărtăși celorlalți partea valoroasă din noi înșine. Mireasma strădaniei de a ajuta. Nu măsor cu compasul și nici nu compar izuri și senzații ierarhizându-le, căci știu că învățarea (oriunde și oricând) nu este despre șabloane (nu le neg însă rostul, ca schelet al structurii cunoașterii), ci despre conexiunile inedite pe care ni le pot induce ele. Despre bucurie, despre învățători de orice meserie și de orice vârstă, ca repere. Despre partea bună din noi. Visez prea mult?
La fiecare început de septembrie, am voie.
